Traim intr-o lume de copy-paste stilistic

Trebuie sa fi fost 1990 sau 1991, eram in scoala generala. Acela a fost momentul in care am purtat primele mele piese statement – desi, la varsta aia, evident ca nu le numeam „statement” si nici nu foloseam cuvantul „piesa„, but there you go... Sfanta Trinitate stilistica a adolescentei mele era formata dintr-o pereche de jeansi prespalati, taiati si cu talia inalta (astazi i-as descrie drept acid-wash si destroyed, cu silueta mom) si un tricou cropped in culori fluorescente (trimise de un unchi care locuia la New York), plus o pereche de bascheti dinpiele alba, cu benzi laterale violet si verde smarald, ornamentati cu sireturi in aceleasi doua culori. Desi a durat doar cateva saptamani, momentul policromiei mele fluorescente a fost un triumf: colegele de clasa ma intrebau toate de provenienta hainelor, prietenele „de la bloc” imi cereau sa le imprumut una-alta pentru urmatoarea seara disco, baietii faceau misto… Eu ma simteam totally glam. Centrul atentiei tuturor… pana nu am mai fost. Adica pana in dimineata in care una din colegele mele de clasa a aparut la scoala purtand exact aceiasi bascheti, dar intr-o alta combinatie de culori.

Tragedie.
Drama.

Imi aduc aminte cu (un amestec de) amuzament, stanjeneala si crispare de furia pe care am simtit-o in acea zi. La urma urmei, consideram ca dadusem dovada de curaj – ba chiar tupeu! – sa port acele haine atat de colorate, atat de moderne si cool, atat de neobisnuite in comparatie cu ale celorlalti adolescenti. Ba mai mult, daca parte din tinuta venea de peste ocean, economisisem bani in vacanta de vara ca sa imi cumpar baschetii respectivi! Tineti minte ce fel de magazine se deschideau imediat dupa ’89, care erau sursele comertului cu imbracaminte, la ce stil si calitate de imbracaminte aveam toti acces? Va aduceti aminte ca atunci nu exista internet, cu atat mai putin notiunea de shopping online? Una peste alta, atunci mai mult ca azi ca la alte varste, gasirea unei haine care sa iasa din anodin era o adevarata aventura.

Imi place sa cred ca, in multii ani care au trecut de-atunci, m-am maturizat. In toamna, cand o prietena a venit imbracata la intalnirea cu mine in exact aceeasi rochie pe care eu o tot purtasem in saptamanile anterioare (si in care ma vazuse si ma complimentase), mi-am adus aminte de incidentul din adolescenta. Am ras impreuna, ne-am facut fotografii impreuna, ne-am marturisit reactii similare de imaturitate, am impartasit sentimentul de posesivitate si teritorialitate stilistica. O alta buna prietena, in al carei caracter si vocabular „consideratie” e la loc de cinste, ma intreaba ocazional, inainte de a-si cumpara o piesa sau un accesoriu pe care il stie din garderoba mea: „te deranjeaza daca o cumpar?” Din contra: m-as distra sa ne imbracam intentionat la fel, in anumite ocazii.

Nu stiu cum reactionati voi in astfel de momente; pe mine curiozitatea m-a impins sa pun intrebari in grupurile de femei cu care ma intalnesc, sa caut explicatii si exemple legate de felul in care reactionam atunci cand se atenteaza la „originalitatea” noastra.

Ca sa o dau in mondenitati, celebritatile nu sunt deloc imune la implicatiile culturii „copy-paste„. Pe la inceputul anilor ’90, Kate Moss o acuza public pe Sienna Miller ca ii imita, fura, reproducea cu nesimtire stilul vestimentar – ba o tinuta la Glastonbury, ba una de strada -, pentru ca intr-un interviu din 2009, Marianne Faithfull o facea pe Kate „vampir” pe motiv ca ii seca de viata propriile tinute, originale si foarte hippy, purtate prin anii ’70.

In online, calea a fost deschisa si batatorita de justitiarii de la @diet_prada care, merita notat, de multe ori devin platforma valoroasa de promovare a tinerilor designeri in ascensiune, ale caror idei au fost sau sunt furate de mari branduri comerciale. In 2018, Lindsey Schuyler si Tony Liu (ei sunt cei doi din spatele blogului/ contului) au atras atentia asupra lui Kim Kardashian, care aparea frecvent imbracata in reproduceri indecent de similare ale unor tinute purtate de Naomi Campbell in anii ’90.

Astea fiind zise, ridic o intrebare pseudo-filosofica: sa fie oare inutila aceasta cautare a originalitatii vestimentare? Ajunge vreuna din noi, in contextul actual, sa se diferentieze cu adevarat? Tind sa sprijin ideea inutilitatii, mai ales pentru ca traim intr-o era si generatie a „influentarii” continue, iar stilul individual a ajuns sa fie moneda de schimb. Nu mai e o surpriza cand consumatoarele-cumparatoarele de orice varsta au drept unic obiectiv imitarea totala – de la stylingul outfitului pana la machiaj, mimica, gestica, locatie a fotografiei – a ceea ce au vazut pe gridul preferat de Instagram. Inteleg nevoia de „asociere prin imagine” si usurinta cu care o poti obtine, mie insa imi creaza un sentiment de tristete si compasiune. Nu exista nicio tusa personala in constructia tinutei respective, nu exista nicio concluzie legata de o minima introspectie (de ce imi place? ma reprezinta? de ce aleg brandul x in loc de y? mi-ar placea la fel de mult piesele sau tinuta, daca nu as cunoaste brandul sau daca le-as vedea purtate de o colega oarecare?)

Am ramas cu impresia ca in vara asta, mai mult ca oricand, am fost martora a puterii acestei culturi a copierii, reproducerii, multiplicarii. Neobisnuit de mult din conversatiile din social media se invarteau in jurul unei anume rochii care, in mod interesant, la noi nu a facut la fel de multe furori. Este vorba de o rochie midi Zara alba, punctata de buline negre. Croiala este relativ voluminoasa, dreapta, are maneci trei-sferturi, iar tivul este ornamentat cu un volan banal; a fost disponibila in marimi multiple (de la XS la XXL). O rochie aparent simpla, deloc spectaculoasa, care a facut senzatie datorita omniprezentei ei. I-a fost dedicat un cont de Instagram, @hot4thespot, care zilele astea a ajuns la… peste 26.000 urmaritori.

Ceea ce a inceput ca un simplu joc, de urmarire, identificare, postare a rochiei, a ajuns un fenomen viralizat in social media. Atat de impresionanta i-a fost impanzirea mapamondului offline si prezenta online, incat Zara a suplimentat productia rochiei originala, apoi a lansat o noua varianta, modificata in cromatica inversa (buline albe pe fundal negru), iar la inceputul toamnei pe site, in magazine si pe aplicatie puteai cumpara modelul declinat in buline negre pe fundal rosu (si cu pretul mai ridicat).

Un articol pe Tortoise Media documenteaza pe larg fenomenul „Rochiei” – pentru ca modelul este acum denumit, cu o doza buna de sarcasm, „The Dress”. Asa am aflat cum s-a nascut, accidental, contul de Instagram gestionat de o simpatica englezoaica, cum contul a fost mentionat de The Stylist, The Daily Mail, The Huffington Post, Refinery29 (pentru ca ulterior sa apara articole despre rochie si cont in Forbes, Vice, NY Post, Financial Times, Tatler, The Telegraph si inca cateva), despre cum este interpretat fenomenul omniprezentei rochii de catre analisti de retail, stilisti si jurnalisti de moda, despre diversitatea fotografiilor si situatiilor partajate pe cont (o femeie s-a casatorit purtand aceasta rochie, alta a nascut imbracata cu rochia in buline), dar si despre o crestere de 5-7% a profitului net a Inditex (ajungand la 7.3 miliarde de euro), crestere pe care Financial Times o crediteaza partial volumului mare de vanzari ai acestei rochii.

Fara indoiala, exista un numar de factori care contribuie la popularitatea rochiei: pretul este relativ scazut (199,90 lei), croiala se potriveste tuturor siluetelor, marimile sunt generoase (XXL-ul acestui tipar este echivalentul unui 50, in marimi romanesti), stilul este suficient de versatil incat sa fie adecvat si unui moment casual si unuia semi-elegant (dressing up&down), bulinele inspirate de animal print si cromatica alb-negru nu se demodeaza, nota de stil prairie bifeaza o tendinta longeviva … In plus: e departe de a fi genul de rochie body-con pentru care e nevoie sa iti rasuflarea sau sa mananci doar un mic bol de supa, e opusul a tot ce au reprezentat trendurile verii (culori neon, lungimi cropped, decupaje laterale, imprimeuri de dimensiuni mari etc) si, deloc de neglijat, arata mai bine in realitate purtata de femei cu dimensiuni diverse, decat in fotografii imbracata de o manechina.

Dar mai mult, aceasta rochie a devenit definitorie pentru altceva: pentru un moment de eliberare stilistica a femeilor, in care acestea se amuza nu doar pe seama faptului ca au ales sa cumpere si sa poarte aceeasi rochie, intr-o anume zi si la un anume eveniment, ci mai ales pentru ca nu (mai) simt ca au comis un faux-pas, un pacat stilistic de care trebuie sa se simta vinovate.

Facand un pas mai departe cu analiza, m-am intrebat ce altceva poate sa fi dat nastere acestei schimbari de paradigma? De unde vine aceasta schimbare de atitudine fata de copycat-ing? De unde placerea de a purta o haina pe care, literalmente, o poarta toata lumea?

Mi-am dat seama ca e posibil ca aceste piese omniprezente sa ne ofere un sentiment de siguranta, sentimentul ca nu gresesti stilistic de vreme ce atat de multe femei o aleg, o poarta, o stilizeaza. Este o alegere corecta pentru cumparatoarele care 1) nu au timp de stat la shopping, 2) nu au nici dispozitia, nici inclinatia catre a-si complica existenta cu alegeri stilistice complicate si 3) nu sunt 100% sigure ca, de capul lor, isi aleg cele mai potrivite haine.

Mi-am intrebat cateva cunostinte ce au simtit cand au fost puse in situatii similare.

„Eu ma simt flatata, sincer”, mi-a raspuns rapid Raluca pe whatsapp. „E o confirmare din partea unei alte femei ca am ales o piesa interesanta, frumoasa, deosebita.”

Mie imi trezeste sentimentul de concurenta intre femei, imi creeaza un disconfort pe care il simt aproape de posesivitate, de gelozie sau de invidie”, mi-a scris Mihaela. „Cand sunt intrebata ce brand e un anume accesoriu sau de unde am cumparat o rochie, voi prefera sa spun o „minciunica” nevinovata. Voi spune ca a fost cadou, ca nu are eticheta, ca a fost cumparata in urma cu multi ani (nicio sansa sa o gaseasca in colectia actuala!), ca a fost facuta la comanda sau ca e un brand ceva mai scump, mai ales daca intrebarea a venit de la o colega de birou. Chiar nu imi face placere sa vad pe cineva purtand aceleasi haine pe care le am eu…”

„Nu ma deranjeaza, sunt realista si imi dau seama ca toate facem shopping si cunoastem cam aceleasi magazine”, imi raspunde si Ioana. „Riscul de a ma intersecta in lift sau in birou cu o femeie imbracata la fel ca mine exista, dar nu fac din asta o drama si nici nu o iau drept afront personal. What’s the big deal?”

Asadar avem reactii, raspunsuri, trairi si stari nuantate in fata aceleiasi situatii. La fel de nuantate pe cat sunt parametrii de eticheta a navigarii acestora. Reflectand inca o data la raspunsurile mele, am inteles ca nu am o problema cand sunt intrebata sau mi se cere permisiunea de a cumpara piesa detinuta de mine. Voi spune oricarei femei de unde am cumparat-o si nu ma voi supara cand apar coincidente – mai ales daca e vorba de o piesa generica, pe care oricine o poate cumpara din mall sau online. Lucrurile se schimba cand la mijloc e o piesa personalizata, o haina facuta pe comanda si pe masura; acolo trag o linie. Motivul pentru care aleg piese unicat sau in serie mica e exact acesta: unicitatea, originalitatea, sansele mici de a-mi vedea tinutele multiplicate. Si, in sfarsit, o alta regula la care tin e urmatoarea: indiferent cat de mult mi-ar placea o haina purtata de o prietena, oricat de bine stiu ca mi s-ar potrivi, nu mi-o voi cumpara si eu, o data ce am vazut-o imbracata de ea.

Pana la urma, intr-o astfel de situatie, poate e de preferat sa adaptam una din maximele lui Oscar Wilde: „Mai rau decat sa fii copiat e sa nu te copieze nimeni, niciodata.”

La final, va las cu cateva principii (inventate, desigur) de bune maniere legate de „eticheta copierii unei tinute”

NU:
… duplicati un look sau o tinuta, din cap pana-n picioare, in absolut toate detaliile. Una e sa cumparati acelasi top, aceleasi sandale, aceeasi rochie. Reconstituirea identica a tinutei e dovada lipsei de gust si inspiratie. Plus ca e creepy as hell.
… va prefaceti ca nu ati vazut niciodata persoana cealalta (prietena, vecina, colega) purtand haina respectiva. Lipsa de sinceritate, neasumare samd.
… va enervati, cand „copierea” e pura coincidenta, iar piesa disputata face parte din colectia actuala a unui brand de fast fashion.
… presupuneti ca singura care stie un anume brand de nisa, un designer local, un showroom, un site. Idem pentru un anume tip de styling. Toate informatiile astea sunt publice.

DA:
… cereti permisiunea celeilalte femei (prietena, colega, verisoara, sefa) inainte de a cumpara si voi haina pe care o vedeti purtata de ea. Un simplu „Imi place foarte mult cum iti vine, te-ar deranja daca as cumpara-o si eu?” e suficient pentru a minimiza un posibil conflict sau viitoare conversatie tensionata.
… acordati atentie contextului in care purtati piesa aleasa. Daca urmeaza sa cumparati aceeasi rochie de ocazie cu cea a unei prietene, iar amandoua sunteti invitate la aceeasi nunta, aruncati-i o intrebare. O va purta sau nu la eveniment? Are prioritate cea care a cumparat prima rochia.
… aveti rabdare. Daca chiar nu suportati ideea ca cineva din anturaj sa isi cumpere aceeasi haina, asteptati o vreme inainte de a o purta prima data. Cele mai multe piese interesante sunt produse intr-un stoc limitat, care se va vinde rapid – ceea ce inseamna ca sunt sanse mari sa fie „sold out”, sa nu mai fie disponibile toate masurile sau sa mai existe o singura ucata, intr-un magazin aflat la 378 km departare. Desi am intalnit si femei care vaneaza cu inversunare cate o bijuterie, o pereche de cizme, un anume model de fusta… Alternativ, achizitionati doar piese vintage, piese unicat facute intr-un atelier sau gasiti o croitoreasa talentata.
… aduceti-va aminte ca, desi iritant, cliseul cu „imitatia este cea mai sincera forma de flatare” are un sambure de adevar.

Voi cum va raportati la situatiile in care o alta femeie apare imbracata in aceleasi haine cu voi?

Irina Markovits

Sunt creator de imagine, consultant de stil, jurnalist de moda si personal shopper. In ADN-ul meu se amesteca rafturile de carti cu umerasele de haine: asta e motivul pentru care biroul imi e plin de carti, reviste, haine colorate si pantofi splendizi. Prin Style Diary si munca de stilist personal transmit femeilor doua principii in care cred: stilul - la fel ca mersul pe bicicleta sau pe tocuri - este o aptitudine care se invata, prin exercitiu, cu perseverenta si urmand cateva reguli logice si de bun-simt, iar a te sti frumoasa si cu stil nu au nimic de-a face cu tendintele, cifrele de pe cantar sau din buletin, cantitatea hainelor din dulap sau pretul. Mai cred in puterea de transformare a hainelor si, mai presus de orice, ca o femeie frumoasa este neaparat educata, inteligenta si cu un interior bogat.

Postari asemanatoare

5 comentarii la acest post

  1. 1
    Blue says:

    Raspunsul meu este simplu daca sint intrebata . Nu mai exista /desfintat magazinul dupa ce am cumprarat eu .
    Asta pt ca in trecut am fost intrebata si cumparate acelasi produse de persoane cu care ma vedeam zi de zi si evident ca paream surorile sister permanent, fix in perioada in care nu prea erau multe produse pe piata. Deci nu pot suferi situatia.
    Sa copiezi unu la unu ce poarta cineva mi se pare total aiurea pentru ca tinuta respectiva este o suma de gusturi si alegeri personale. Iar daca nu stii a purta acele tinute mai bine nu le pui. Ce te face cu adevarat sa iesi din multime sint accesoriile.

  2. 2
    irina says:

    Mie nu mi s-a intamplat, cred, niciodata asta. Nu am purtat si nici nu am vazut purtate haine identice cu ce am eu. Asta si pentru ca I thrift shop a lot. In schimb, m-a iritat cand am vazut paltoanele in nuante bej, maro purtate dintr-o data pentru ca eu le purtam cu mult mult inaintea trendului. La fel si cu oxford shoes si army boots :))) mi-a trecut.

  3. 3
    Alina says:

    Si pe mine ma enerveaza sa fiu intrebata de unde am hainele sau cineva sa imi copieze stilul. Acum cativa ani am purtat o singura data o fusta pentru ca cineva din anturajul meu si-a cumparat-o imediat. Era o piesa basic, la care visam de mult dar ce folos ?! Evident ca nici eu nu intreb, nici macar persoane necunoscute. Am fotografiat o data o tipa pe strada care avea o rochie deosebita, am luat toate site urile la rand, intr-un final am gasit rochia dar era sold out daaar am gasit peste ceva timp una similara si mi-am facut damblaua :)) nu consider ca am copiat, am purtat-o in cu totul si cu totul alt stil. De fapt, asta e si placerea, sa creez combinatii astfel incat sa fiu greu copiata, nu ca as avea eu cine stie ce stil dar imi place sa cred ca sunt unica :)))

  4. 4
    Corina says:

    In urma cu 10 ani mi-am cumparat o camasa pe care nu apucasem inca sa o port la birou.Apoi am vazut-o la o colega.Am renuntat total la camasa si am donat-o.

    Acum nu ma prea ingrijorez daca ma intreaba cineva de unde e un anumit lucru pentru ca imi cumpar piese mai deosebite second sau din outlet-uri , pantofi am facuti pe comanda, posetele la fel, deci sansele sunt mici ca cineva sa mearga sa cumpere ceva identic. Hainele mi le ajustez la croitor si de multe ori arata mai bine, port brose si puloverele nu arata la fel, schimb nasturii la cardigane etc.Daca cumpar o rochie de la Orsey imi asum ca e posibil sa aiba si altcineva deci nu e cu suparare.

  5. 5
    Alina says:

    Fix despre asta avea Sorin Parcalab un material de stand up :))))) am fost la un show si am ras de am facut febra musculara la abdomen, de mult nu am mai ras cu lacrimi :))) m-a convins un prieten si credeti-ma nu imi pare rau, m-am si abonat la newsletter la ei, comics club isi zic acum. Uitati-va la evenimente pe site sunt foarte tari https://comicsclub.ro/

Lasă un răspuns la Alina Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.