Ne îmbrăcăm la fel, ne împrietenim

… spune o teorie din socio-psihologie, care explică de ce gravităm spre persoanele al căror stil este similar cu al nostru.

Mi s-a întâmplat de multe ori. Sunt într-o cafenea, în metrou, într-un spatiu în care țin un curs, la o cină cu prieteni și necunoscuți, când observ o femeie – în celalalt capăt al încăperii, al mesei, al vagonului – și am senzația că avem ceva în comun. Că ne-am putea împrieteni. Dacă soarta ar intra în joc și dacă introversia mea nu ar fi o piedică, imediat m-aș duce la ea, aș începe o conversație și… restul ar fi istorie, cum se spune.

De unde izvorăște această impresie – aproape certitudine – că am putea deveni prietene? Printre altele, pe faptul că mi-a plăcut cum era îmbrăcată respectiva femeie. În outfitul ei am văzut reflectat un fragment din stilul meu – o combinație de culori, un anume styling, poate chiar o piesă similară cu ceva din propria mea garderoba.

Cu unele dintre ele am ajuns să stau de vorbă, chiar dacă nu ne-am apropiat, și aceste interacțiuni m-au făcut să reflectez și mai mult atât la motivele pentru care îmbrăcămintea servește deseori drept „indicator de orientare” către cei care ne sunt similari, dar și la mesajele pe care le transmitem celorlalți despre peisajul nostru interior, viața noastră, identitatea noastră.

Nu mai departe de ieri seară discutam cu un bun prieten despre cum traduc eu (în comparație cu altcineva), prin prisma psihologiei și stilismului, faptul că o femeie poartă frecvent jeanși. Sigur, primul strat de interpretare este legat de confort. Alegerea jeanșilor, zi după zi, îmi spune că acea femeie duce o viață activă: poartă jeanși ca să se poată mișca ușor și rapid), că eficiența este prioritară în planificarea programului său, că nu are timp liber în care construcția de outfituri să îi fie un răsfăț vizual sau joc senzorial. Îi alege pentru că îi plac, pentru că îi sunt la îndemână sau pentru că nu mai are spațiu și energie mentală pentru alte combinații vestimentare? Preferința pentru jeanși purtați ca „uniforma” mă poate face să mă întreb cum se raportează la propria feminitate sau cochetărie, într-o zi obișnuită (nu pentru o ocazie specială). Fac un pas mai departe și analizez jeanșii ca obiect în sine. Ce îmi spune croiala și volumul lor? E vorba de o croială clasică (drepți, bootcut), depășită (skinny) sau modernă (largi, baggy, barrel)? Sunt de fiecare dată chiar aceiași pereche de jeanși sau sunt perechi diferite, stilizate și asortate diferite, având ca punct comun doar țesătura și culoarea? Cât de diferite sunt piesele cu care completează ținuta?

Fiecare răspuns mă ajuta să îmi creionez un posibil profil al acelei femei. Nu va fi 100% corect, dar nici prea departe de adevăr.

Reîntorcându-mă la gândurile mele: am descoperit că au, de fapt, un real fundament psihologic.

„Fiecare alegere vestimentară este o combinație de decizii conștiente și subconstiente, care dezvăluie convingeri profunde despre cine credem că suntem”, am auzit-o pe Kathryn Eisman spunând într-unul din episoadele propriului podcast (Undressed with Kathryn Eisman). Pe Kathryn am descoperit-o recent, printr-o postare care făcea referire la ea drept „deschizătoare de drumuri în psihologia modei”. „Stilul și moda nu sunt doar chestiuni de estetică, sunt un puzzle psihologic care aduce la suprafață trăsăturile noastre de caracter, valorile, aspirațiile, până și limitele pe care ni le auto-impunem.”

Puterea acestor impresii aparent nevinovate nu ar trebui subestimată – cu toții le procesăm rapid și tranșant și, dacă o ascultam pe Eisman, le facem într-o clipită. Că sunt corecte sau nu, asta e o altă poveste: primele impresii pe care și le face creierul nostru sunt atât de convingătoare, încât cei care știu cum să le exploateze își vor construi imaginea cu o anume intenție și scop (cel mai evident se observă în politică), iar percepțiile celor care recepționează acele mesaje vizuale sunt construite subliminal, subconștient. În cele mai multe cazuri, nici nu vor fi conștienți care sunt motivele pentru care simt că „rezonează” cu cel/ cea din fața lor.

Dacă înțelegem cât de multe comunicăm prin expresia noastră exterioară, nici nu e de mirare că ne imaginăm întregi relații cu alte persoane, bazate doar pe cât de asemănător ne îmbracăm. Eisman a denumit acest principiu, bazat pe teorii de identitate socială, „ipoteza atracției prin similitudine”. „Pur și simplu, nu le putem rezista celor al căror stil este pe aceeași lungime de undă cu al nostru. Când cineva se îmbracă la fel ca noi, se creează o conexiune nevorbită, este sentimentul că faceți parte din același trib.” Same vibe, same tribe, zic eu, făcând o mică rimă.

La fel ca modul în care alcătuim o ținută, procesele psihologice care intră aici în joc sunt suprapuse și complexe. Intrând mai adânc în modul de funcționare al creierului, Eisman propune încă o teorie care explică sentimentul de prietenie instantanee cu femeile pe care le întâlneam. Și-a numit conceptul „egocentrism implicit”. „Suntem cu toții atrași, în secret, de lucruri și oameni care ne oglindesc sau ne aduc aminte de noi înșine”, explică ea într-un articol. „Când observăm că cineva se îmbracă la fel ca noi, acest lucru declanșează inconștient asocieri pozitive, care se cristalizează într-o senzație de atracție. E posibil chiar să gândim ‘ar fi interesant să ne scotocim reciproc prin dulapuri!‘”

Pentru că suntem din ce în ce mai înconjurați – în viața reală sau virtuală – de persoane cu o estetică distinctă, devine din ce în ce mai normal să ne ”modelăm” propriul stil în funcție de imaginea celor pe care îi admirăm sau urmărim constant, cu care avem valori în comun, cu un drum profesional care îl reflectă pe al nostru și cu preocupări culturale aproape identice cu ale noastre (fie că e vorba de cărțile pe care le citesc, arta pe care o preferă, tipul de media cu care interacționează)

Din experiență personală – deloc unică, îmi imaginez –, am observat că propriile alegeri vestimentare ajung să se repercuteze asupra celor din jur. Ne putem trezi îmbrăcate în palete similare de culori sau în același tip de ținută cu persoanele cele mai apropiate de noi. Nu vă pot spune de câte ori mi s-a întâmplat ca, fară să ne fi vorbit înainte, eu și câte o prietenă bună să ne fi îmbrăcat incredibil de similar: cu o prietenă, la teatru, amândouă în galben; cu o alta, în zile de co-working, amândouă în bleumarin și violet; cu o a treia, de fiecare dată la cafeaua de dimineață, amândouă în tricou alb și fusta maxi neagră…

Conștient sau nu, facem aceste alegeri nu din dorința de a ne auto-eticheta într-un anume fel, ci pentru a ne construi o identitate cât mai autentică, care să reflecte cât mai bine cine știm că suntem în acel moment. Analizând motivele pentru care ne îmbracăm cum ne îmbrăcăm, Eisman consideră că „dobândim o profundă înțelegere de sine”. Cu alte cuvinte, spune ea, „ne întrebăm: ce spun aceste alegeri despre mine? Reflectă persoana care sunt sau îmi doresc să devin? În cazul în care răspunsul la care ajungem e negativ, ne reîntoarcem într-un punct de auto-analiză și ne punem alte întrebări esențiale: cine sunt? Cine/ cum îmi doresc să fiu? Ce calități sau trăsături vreau să văd în oglinda? Acest nivel de conștiință de sine transformă simplul act al îmbrăcatului într-un instrument de dezvoltare și evoluție personală.”

Ce înseamnă asta, pentru toată lumea? Că, o dată ce înțelegem că alegerea hainelor nu se rezumă la lucruri de suprafață (brand, mărime, preț), ci e în strânsă legătură cu straturile noastre profunde (identitatea, relația cu corpul nostru fizic sau cu feminitatea, diferite trăsături de personalitate, deschiderea către nou vs conservatorism, stilul de viață, valori legate de consumerism sau de bani, raportarea la conformism vs libertate de expresie, tipul și nivelul de creativitate samd), abia atunci transformăm hainele în stil personal. Abia atunci valorificăm hainele și le folosim pentru a depăși o perioadă de rutină, pentru a exprima ceva esențial sau, de ce nu, pentru a cădea la pace cu o parte din noi.

Vă dau trei exemple.

Hainele lălâi, supradimensionate, în culori șterse sau neutre nu ar trebui judecate drept dovadă de neglijență personală, ci văzute ca o mantie de invizibilitate provizorie, care vorbește despre o schimbare de priorități, despre traversarea unei etape dificile sau o pierdere temporară a identității. O ținută complet neagră, completată de piercinguri, tatuaje, lanțuri și bocanci poate semnaliza o persoană cu un „exterior dur” sau care ascultă un anume tip de rock, dar e mai mult de atât: poate e un fel de armură pentru cineva care a ridicat ziduri între ea și lume, poate e un simbol de apartenență într-un club de S&M, poate e dovada cuiva care își testează limitele durerii fizice. În sfârșit, mamele care se îmbracă repetitiv în colanți și un pulover oarecare, care ani la rând nu își cumpără haine frumoase pentru ele însă investesc totul în garderoba copiilor, fac asta și pentru că le e drag să își vadă micuții îmbrăcați colorat, dar mai ales pentru că o mare parte din identitatea lor s-a dizolvat, iar grija și atenția pe care și-o acordau cândva acum pot fi interpretate drept egoism.

Hainele în care ne îmbrăcăm pot umple volume despre poveștile noastre de viață. Despre cum vedem viața, în ansamblu, și despre cum ne vedem pe noi în viața proprie. Despre cât de bine ne cunoaștem, despre apartenențele, familiile, triburile, comunitățile și conexiunile noastre. Despre cum ne petrecem timpul, pentru ce ne ”activăm”, în ce etapă de viață ne aflăm și ce dispoziție sufletească avem în perioada respectivă. Despre (in)compatibilitatea din cuplu, despre cum ne raportăm la propria identitate de gen, despre cât de atrăgătoare sau libere ne simțim, despre spiritualitatea la care aderăm.

Și totul, fără cuvinte…