Good things come to those who wait (1)

Louis CK are mare dreptate aici*.  Traim intr-o perioada si societate consumata de gratificare de moment, de satisfactia imediata.  Mancarea este pregatita rapid, internetul este de mare viteza, livrarile sunt imediate, ciclurile modei sunt din ce in ce mai scurte.  De ce sa asteptam, daca nu este neaparata nevoie?  Ce rost are sa asteptam?

Dorinta aceasta de „imediat”, de obtinere „acum” trece dincolo de lucrurile care ne simplifica viata, ne asigura succesul, ne motiveaza pentru rezultate. Uneori ne dorim imediat lucruri, persoane sau contexte, cand de fapt ele ar trebui sa se intample mai lent, mai asezat: sa ne casatorim sau sa divortam, sa facem copii, sa renuntam la un job sau sa il schimbam, sa descoperim cine suntem si ce vrem, sa ne cumparam o masina sau o geanta Birkin. Uneori – sau, in experienta mea, de cele mai multe ori – , lucrurile CELE MAI FRUMOASE vin la cei care au rabdare.

Am avut nevoie de o dedublare, eu imaginandu-mi ca am 80 de ani si sunt bunica, pentru ca sa constientizez inca o data ritmul nebunesc in care traim. Mi-am imaginat cum imi petrec o dupa-amiaza insorita uitandu-ma la filme artistice vechi, alb-negru.  Dedublarea nu a mers pana la capat, pentru ca nu am putut ramane relaxata pe durata intregului vis cu ochii deschisi. Mi-am pierdut curand rabdarea: „nu se intampla nimic in filmul asta? De ce dureaza atat? Ce e cu cadrele astea interminabile? Cand o saruta? Let’s go, let’s go, let’s go already!!!”  Ritmul clasicului film imaginar era prea lent pentru mine. Mi-am dat seama ca, desi imi displac filmele de actiune, sunt obisnuita cu cinematografia moderna: cadre scurte, miscari ale personajelor, actiuni care inainteaza grabit… (Am trait senzatii similare cand am vazut „Felicia, inainte de toate”)

Am avut astfel in fata ochilor si alte contexte devenite incomode datorita schimbarilor de ritm.  Taceri in conversatii, pe care simti nevoia sa le umpli cu dialoguri oarecare; zile brusc libere, a caror intindere orara vrem sa o umplem cu activitati; timpul (pe)trecut dintre dorinta de a avea un obiect si obtinerea fondurilor pentru a-l cumpara (mai face cineva economii, by the way, asa cum fac parintii nostri?).  Momentele lungi de liniste, minutele lungi din trafic sau de la semafor, perioadele cu zero activitati, asteptarile in general am ajuns sa le percepem drept „pierdere de timp”.  Pana si spatiul mental rezervat reflectarii, introspectiei, mediatatiei, contemplarii este limitat.

Sesiunile de evaluare de garderoba sunt pentru mine momente in care ma simt privilegiata: sunt constienta ca pasesc intr-un inner sanctum al casei respective.  Dulapurile sunt intotdeauna in dormitor, zona cea mai intima a spatiului nostru.  Dar chiar si aici, in dulapuri, capacitatea umana de a astepta, de a avea rabdare, de a incetini ritmul este de multe ori absenta.  Sertarele, rafturile si umerasele sunt pline de imbracaminte, multe cu etichete inca agatate.  Uneori gasesc chiar haine ramase ambalate in punga de cumparaturi.  Multe dintre aceste obiecte – imbracaminte, genti, incaltaminte, esarfe, accesorii – devin poveri pe cardul de credit si raman acolo, graitoare si cu dobanda la propriu sau la figurat, luni in sir. Acum imi fac mea culpa, pentru ca si eu insami am trait aceeasi poveste, o lunga perioada de timp, iar la mine dobanda avea forma si gustul sentimentului de vinovatie.

Simt diferenta fata de viata mea anterioara mai ales acum, cand toata lumea alearga innebunita dupa cadouri, cand magazinele ma tenteaza cu reduceri, ambalaje stralucitoare, oferte de nerefuzat. In cazul meu, „vindecarea” a venit abia atunci cand am invatat sa lungesc timpul dintre momentul dorintei de a avea si momentul cumpararii. Spatiul dintre A si B s-a extins si, la modul cel mai sincer, cu cat spatiul pe care mi l-am oferit a fost mai mare, cu atat dorinta s-a micsorat si am descoperit ca realmente nu aveam nevoie de acel „ceva”. The itch was gone.

Cu toate astea, moda si imbracamintea continua sa imi placa la nebunie. M-am invatat sa astept cand vreau sa cumpar ceva, amanarea si/ sau renuntarea nu mi se par o imposibilitate. E adevarat, uneori ma gandesc: „de ce sa imi refuz asa ceva, cand teoretic si practic pot sa imi ofer acel lucru? E nevoie doar sa scot cardul…” Am invatat sa imi pun impulsurile pe „hold” cand viata mea a decis sa nu imi mai incurajeze cheltuielile prostesti. Si totusi, concret, cum am invatat sa gasesc linistea in tot zgomotul dintr-un mall? Cum mi-am imblanzit dragonul? Ce am pus in spatiul dintre A si B? Va spun maine.

** Pe langa clipul din emisiunea lui Conan O’Brien, va recomand sa recititi Povestea celor Trei Purcelusi si interpretarea data de Bettelheim, sau daca aveti chef de ras, revedeti Kung-Fu Panda: secretul celor 5 furiosi.