“It was snowing. It was always snowing at Christmas. December, in my memory, is white as Lapland, though there were no reindeers. But there were cats.” – Dylan Thomas, A Child’s Christmas in Wales Mai sunt 14 zile si incepe un nou an. Recunosc, abia astept sa descopar ce imi va oferi, abia astept sa ii trec pragul – chiar daca am in continuare proiecte neterminate, multe altele abia puse pe hartie sau in stadiu de „boboc”, ca sa nu mai spun de shopping pentru ultimele cadouri, decorarea casei
Spre finalul fiecarui an ni se ofera ocazia fie sa incetinim ritmul, sa respiram adanc, sa reflectam si sa savuram ultima luna din an, fie sa acceleram pasul, sa ne luam avant spre noul an, sa rezolvam si inchidem tot ce am lasat „in coada de peste” pana acum. Ni se ofera, de fapt, posibilitatea unei alegeri si/ sau a unor decizii (prietena mea buna Clementina v-ar putea explica diferenta dintre cele doua, nu e doar semantica, ci mentala, emotionala si de paradigma). Unora le este mai usor decat altora
Nu e un secret ca iubesc toamna si tanjesc dupa zilele aurii, calde de vara. Cu toate astea, iarna are cateva elemente care imi merg la suflet. Unele dintre cele mai frumoase zile de iarna – cele cu zapada multa si liniste la fel de multa, cele inghetate dar insorite – ma fac sa uit de griul infinit, de diminetile mohorate si intunecate, de frig si de cat de lung pare acest anotimp. Brusc, in acele zile lumea e plina de stralucire, iar lumina e blanda, incetosata sau din contra,
“The idea that we should always be ‘seizing the day’ and ‘pushing through’ is ridiculous. We have seasons for a reason.” —Michaela Chungare Dupa o saptamana agitata si o sambata plina de activitati, duminica este ziua in care am chef sa stau acasa. In liniste si in leneveala totala. Un film si niste muzica imi pot tine companie dimineata, alaturi de cana de ceai, pana imi intru in ritm. Apoi o plimbare, insotita de un podcast fascinant – pentru ca nimic nu se compara cu o plimbare de dupa-amiaza printr-un
“November comes And November goes, With the last red berries And the first white snows With night coming early, And dawn coming late.” – Clyde Watson Pentru mine, noiembrie are gust de chai latte, tarta de pere si risotto cu dovleac si salvie, miros de fum si ceata, culoarea diminetilor gri si sentimentul unor momente de indolenta, furate parca celei mai frumoase toamne din ultimii ani. A revenit perioada zilelor prea scurte, a duminicilor ploioase petrecute sub o patura, a dupa-amiezelor in care lumina slaba a soarelui ne cade prafuita
In anul in care am divortat mi-am pierdut de 7 ori cardul bancar. La cea de-a sasea oara, doamna de la ghiseu a trecut peste distanta profesionala pentru a ma intreba, stupefiata: „Dumneavoastra, iarasi? Nu puteti fi serioasa?” Dragile mele cititoare: eram serioasa. Pe bune. Asta nu m-a impiedicat sa pierd cardul inca o data, ultima, a saptea oara. Pe de alta parte, acelea au fost singurele dati in viata cand pierdeam ceva. Obisnuiam sa ma mandresc (si inca o fac, recunosc) cu capacitatea mea de a nu pierde lucruri.
Filmele cu super-eroi si super-eroine nu intra deloc sub umbrela „artei” cinematografice. Insa date fiind mega-bugetele de productie, merchandising si promovare, ele au devenit esentiale atat pentru veniturile studiourilor, dar mai ales pentru activitatile de peste vara ale cinematografelor. Unul dintre cele mai nou-lansate astfel de blockbustere estivale este Wonder Woman, un film care ar putea deveni important: nu pentru cinefile sau industria cinematografica, ci pentru feministe. Este primul film de lung metraj regizat de o femeie (Patty Jenkins, responsabila pentru Monster) si al carei personaj principal este o super-eroina
Vi se poate parea ciudat sa cititi articolul asta intr-o dimineata de luni. Dar nu e. Cred cu tarie in compartimentalizarea activitatilor. Este una dintre cele mai facile modalitati de a pacali timpul, de a-l intinde ca pe un elastic sau de a-l strange ghem dupa pofta inimii. Ca atunci cand privesti o agenda frumos liniata, deseori mi se pare ca abia cand faci clar diferenta dintre timpul acordat muncii si cel acordat tie, iar apoi marchezi acele zile cu un Post-It mental – aceea a fost joia cand am
“She turned to the sunlight And shook her yellow head, And whispered to her neighbor: „Winter is dead.” ― A.A. Milne, When We Were Very Young O carte ~De ce sa fii fericita cand poti fi normala, de Jeanette Winterson Este cea mai brutal-poetica, razvratit-empatica, dulce-amara, turbulent-emotionala, simplu-profunda, intunecata si plina de speranta carte pe care am citit-o in ultima vreme. De fapt, o recitesca treia oara. Este povestea autobiografica a copilariei si adolescentei scriitoarei, traita in nordul sarac, muncitoresc al Angliei, intr-o familie in care mama-adoptiva traieste pentru religie,
Ianuarie a trecut ca un vis (si ce luna a fost!), iata ca se incheie si cea de-a doua saptamana a lui februarie… Mi-am dat de curand seama ca ne putem uita la urmatoarea perioada in doua moduri (la fel ca la orice alt context al vietii noastre): fie ca mai avem in fata inca cateva saptamani de frig, zapada si iarna, fie ca suntem din ce in ce mai aproape de primavara! Nu stiu cum alegeti voi sa priviti lucrurile, eu prefer a doua varianta. Ca la fiecare cvasi-final
