Extraordinarele portrete ale surorilor Brown

Anumite lucruri – situatii, carti, cuvinte, opere de arta, calatorii – sunt pentru mine mai valoroase, mai profunde, mai intelepte, purtatoare a mai multor intelesuri decat un an intreg de sedinte de psihanaliza. In urma cu doua saptamani, discursul tinut de Ann Marie Lipinski la The Power of Storytelling mi-a atras din nou atentia asupra perspectivei mele.

„Just because you have looked at something”, cita ea dintr-un articol despre arta de a privi un tablou, „it doesn’t mean that you have seen it. Just because something is available instantly to vision does not mean that it is available instantly to consciousness.”

M-am gandit la cuvintele ei acum cateva zile, cand am dat peste „Surorile Brown”, o serie de fotografii-portret a acestor patru femei – Bebe, Heather, Mimi si Laurie -, facute de-a lungul a 43 de ani.

In vara lui 1975, Nicholas Nixon a facut prima fotografie din acest proiect. La acel moment, BeBe – sotia lui si una dintre surori -, avea 25 de ani, iar celelalte trei aveau 23, 15 si, respectiv, 21 de ani. Este o imagine alb-negru, in care cele patru tinere femei – cu umerii relaxati, nemachiate, cu parul desfacut, imbracate in simple bluze albe si pantaloni, cu mainile in buzunare sau incrucisate sau prinse de umarul celei de-aproape – apar luminoase si firesc conturate pe fundalul de catifea intunecata al unui palc de copaci.

Un an mai tarziu, la ceremonia de absolvire a facultatii a uneia dintre surori, Nixon le-a sugerat surorilor sa repete fotografia, cu ele asezate in aceeasi ordine – care a ramas aceeasi, timp de peste 40 de ani: Heather este prima din stanga, urmata de Mimi si BeBe, iar grupul se inchide cu Laurie.

Din aceasta decizie s-a nascut un ritual, repetat in fiecare an. Iar rezultatul sunt aceste imagini: puternice si in egala masura familiare, care documenteaza scurgerea ireversibila a timpului, amprenta lui pe fizionomiile si corpurile acestor femei, dar si tandretea nemasurata a intimitatii si iubirii ce le uneste.

In ultimul portret al seriei, cel de-al patruzeci si treilea si realizat in 2014, surorile au ajuns la 68, 66, 58 si 64 de ani. Atmosfera si caracteristicile particulare ale fotografiei au ramas aproape neschimbate in cele patru decenii. La fel ca prima data, cele patru sunt pozitionate frontal si ne privesc, intentionat, drept in ochi.

Poate va intrebati de ce am ales sa scriu astazi despre surorile Brown, in loc de a scrie despre moda.

Explicat foarte simplu, fotografiile lor m-au emotionat pana la lacrimi. Mi-au reamintit de cuvintele de la inceputul articolului, „just because you have looked at something, it doesn’t mean that you have seen it.”  Ce am in fata nu sunt simple fotografii: ele sunt un demers care ne forteaza sa ne chestionam propria viata.

Primul meu impuls a fost sa caut indicii, sa identific amanunte repetitive, sa intuiesc povestile, sa imi validez cateva curiozitati… Pistruii imi sugereaza o familie de origine irlandeza; bratul lui Heather asezat pe umarul lui Mimi imi vorbeste despre apropiere si afinitate, in timp ce Laurie imbratisand-o BeBe e o declaratie deschisa de iubire si sprijin. O frunte sprijinita de un umar descrie o intimitate tacuta, bratele incrucisate peste piept imi comunica dispozitia de moment a respectivei femei, iar rochia cu dungi, purtata de doua dintre ele in imaginea de mai jos, ar putea fi dovada ca si-au petrecut o zi intreaga impreuna la cumparaturi…

Curand insa am renuntat la scrutinul antropologic. Nu mai conteaza cine sunt aceste patru femei, devine mai important ce vad in ele, ce emotii trezesc in mine, motivele pentru care ma misca atat de profund.

Astazi suntem bombardate zilnic de imagini cu femei – in reclame, in arta, in entertainment, in social media -, insa raman rare ipostazele femeilor care imbatranesc vizibil si natural, fara artificialitatea operatiilor estetice, fara permanente tratamente cosmetice, fara comparatii cu femei din alta generatie (sau cu ele insele, la varsta mai tanara). Ba mai bizar, femei despre care stim ca au inaintat in varsta sunt prezentate astfel incat sa ni se para ca au „inghetat” in timp, ca traiesc suspendate intr-o stare de permanenta tinerete, ca un soi de hibrid bionic. Prin aceste portrete, Nixon ne arata ca aceste femei sunt vii, ca a fost interesat de ele ca subiecte in sine, ca persoane, nu doar ca imagini – iar promisiunea lui a fost de a le fi martor al intregii vieti, de a urmari impreuna adevarata trecere a timpului, in loc de a-l opri. An dupa an, portretele surorilor Brown sunt repere cronologice, dar nu doar pentru vietile lor ci si pentru ale noastre.

Astazi, de cate ori o femeie este fotografiata, chestiunea vanitatii apare, inevitabil. „Care unghi e cel mai favorabil? Nu cumva felul in care lumina cade pe chip imi subliniaza ridurile? Sa zambesc mai mult, mai putin? Ce sa imbrac, pentru ce va fi o imortalizare in eternitate?” Cu compasiune si cu detasare profesionala, Nixon rezolva lucrurile alegand de fiecare data lumina naturala, lasandu-le surorilor libertatea de a-si alege o postura naturala si proprie, pregatind minimal incadrarea. Surorile nici macar nu discutau ce urmau sa imbrace, pur si simplu se lasau fotografiate in ce purtau in ziua sedintei foto: un tricou cu dungi, o rochie de vara, un pulover gros, o geaca din denim, o rochie cu buline, un hanorac cu fermoarul desfacut…

In primele portrete ale seriei, chipurile luminoase si intinse ale tineretii nu descriu prea multa istorie personala, nu par sa ascunda vreo poveste marcanta. Insinueaza o forta a caracterului, un elan al varstei, dar nimic nu este cu adevarat inscris pe vreuna dintre fete. Trasaturile le sunt inca fine, copilaria intarzie sa se stearga din priviri. Posturile sugereaza, ici si colo, ba o gelozie adolescentina, ba momente de neintelegere care jaloneaza reuniunile de familie, ba o indepartare conjuncturala generata de oboseala unor sarcini succesive, insa firul rosu ramane afectiunea care le leaga, tandretea care se adanceste.

Pe masura ce cadrele se deruleaza, observ cum aceste patru femei se maturizeaza, imbatranesc, par sa fi trecut prin toate experientele – frumoase sau urate, inaltatoare sau umilitoare, fericite sau dureroase – pe care viata le ofera tuturor. Daca multe dintre noi putem, cand suntem intrebate, sa numim o mana de lucruri pentru care suntem recunoscatoare datorita trecerii timpului, ridurile care ne inchid zambetul intre paranteze sau pielea care se inmoaie, cedand gravitatiei, nu vor fi primele pe lista. Asa ca, desi o parte din suflet mi se strange cand vad cum barbiile li se rotunjesc, colturile ochilor mai coborati si buzele subtiate, o alta parte din mine se umple de bucurie. Nu sunt uratite de anii care trec, nu sunt de nerecunoscut. Ele nu doar ca raman ele insele, ci devin ele, se apropie de esenta lor.

Detectez, pare mi-se, tristete si resemnare intr-o privire, o greutate intr-o spranceana candva intinsa, o asprime intr-un obraz candva proaspat… Pot intui, putin cate putin, din personalitatile fiecareia; timpul nu a facut decat sa le sublinieze: expresiile uneia devin mai intense, zambetele alteia mai dulci, barbia celei a treia mai severa, fruntea celei de-a patra mai inseninata… Dar cu cat le studiez mai mult, cu atat inteleg ca nu imbatranirea le defineste pe aceste patru femei. Privindu-le, imi aduc aminte ca tineretea rimeaza cu incertitudini, cu candoare, cu superficialitate si cu framantari, in timp ce maturitatea solidifica, ancoreaza, linisteste.

Cu fiecare an care trece, cele patru surori par din ce in ce mai unite, mai prezente. Presupunerile despre identitatile fiecareia, facute de mine la primele fotografii – bratele incrucisate peste piept, micile distante dintre ele – au facut loc altor gesturi. Se sprijina fizic unele de celelalte, se imbratiseaza, se contopesc. Independenta tineretii nu mai este subiect de discutie, nu mai au nimic sa isi dovedeasca una alteia, nu se mai lupta pentru un anume loc, rol sau pozitie in ierarhia familiei.

Nu doar vad, ci aproape ca simt, ce se intampla intre ele, ce relatii au una cu cealalta: simt asta in cat de apropiate le sunt corpurile, din felul in care piepturile, bratele, fruntile, mainile – in special mainile! – li se ating. O mana strange o talie, o alta se sprijina cu solidaritate de un umar, o palma se opreste cu simplitate pe o ceafa, o frunte se lipeste de alta frunte, bratele strang in cercul lor cald si protector celelalte corpuri iubite. Efectul cumulativ e ametitor. E tulburator si emotionant. Dar e, mai ales, vindecator.

Ajunsa la ultimele fotografii, apare si mesajul final, al inevitabilitatii. Dupa cum spusese chiar Nixon intr-un interviu, „Everyone won’t be here forever.” Nimeni nu va fi aici pentru eternitate. Simt asta din paleta intunecata a culorilor, din posturile corpurilor lipite unele de celelalte, imbratisandu-se ca si cum se ajuta reciproc sa nu se scufunde, ca si cum isi pot imprumuta o respiratie, o zi, un an, o viata…

Fotografiile surorilor Brown m-au facut sa ma gandesc si la intimitate pentru ca, nu-i asa?, asta presupune sa fii (si ramai) martor al felului in care cel de langa tine se schimba, imbatraneste, parcurge timpul ce i s-a dat. Cu toate astea, fotografiile lor reflecta si un alt fel de intimitate,altul decat cel la care reflectasem initial: expresiile si posturile lor imi permit sa le observ si sa le examinez indeaproape, dar nu sa ma apropii prea mult – in mod similar, pot ghici ca nici Nixon nu le era foarte simpatic la inceput. Ostilitatea li se face simtita mai ales in primele imagini: o privire se strecoara cu circumspectie prin ochii ingustati, o gura stransa sau unghiul maxilarului tin loc de incapatanare si scepticism, un corp inclinat spre spate inlocuieste nerabdarea; primele fotografii tin fotograful la distanta, pe masura ce cadrul se apropie ii vedem umbra (la propriu, dar e si o frumoasa metafora), in timp ce ultimele cadre sunt mai stranse, la distanta de o respiratie. De fapt, femeile din fata mea nu cer atentie, o calitate rara intr-o epoca in care toti suntem nu doar fotografi, dar si proprii subiecti preferati.

La final, am inteles. Am gasit sensul pe care il cautam in povestea portretelor.

Chiar daca portretele imi povestesc – in termeni clari, fara urma de incertitudine! – ca asta inseamna a inainta in varsta, ca acesta e adevarul indiscutabil al oricarei vieti, ca sensul nu sta in lupta cu ireversibilul ci in acceptarea trecerii fiecarui prag, aceste fotografii imi mai spun ceva. Am in fata mea 38 de portrete ale tenacitatii, ale fortei vitale, ale curajului de a participa la propria viata. Chipurile sculptate nu imi vorbesc (doar) despre varsta, ci despre legaturi indestructibile. Fotografiile nu sunt (doar) despre a-ti accepta firele albe si silueta care candva va fi decrepita, ci despre a intampina viitorul cu seninatate.  Si, eventual, de a rasfoi ceva mai des albumele de familie…

P.S.: puteti vedea intreaga serie de portrete ale lui Nicholas Nixon aici, pe Google Arts & Culture. Iar daca derularea fotografiilor nu va emotioneaza suficient, urmariti acest scurt clip video care pe mine m-a facut sa plang.

Irina Markovits

Sunt creator de imagine, consultant de stil, jurnalist de moda si personal shopper. In ADN-ul meu se amesteca rafturile de carti cu umerasele de haine: asta e motivul pentru care biroul imi e plin de carti, reviste, haine colorate si pantofi splendizi. Prin Style Diary si munca de stilist personal transmit femeilor doua principii in care cred: stilul - la fel ca mersul pe bicicleta sau pe tocuri - este o aptitudine care se invata, prin exercitiu, cu perseverenta si urmand cateva reguli logice si de bun-simt, iar a te sti frumoasa si cu stil nu au nimic de-a face cu tendintele, cifrele de pe cantar sau din buletin, cantitatea hainelor din dulap sau pretul. Mai cred in puterea de transformare a hainelor si, mai presus de orice, ca o femeie frumoasa este neaparat educata, inteligenta si cu un interior bogat.

Postari asemanatoare

Comentarii despre acest post

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.