I want those shoes

i-want-those-shoes2.JPGRecunosc, cu multa stanjeneala, ca de foarte mult timp nu am mai citit o carte „grea”. In ultima perioada, in special, nu doar ca m-am lasat pe tanjeala dar chiar aleg cu buna stiinta lecturi usoare.

Va imaginati, deci, senzatia de relaxare care m-a cuprins cand am cumparat, apoi citit „I want those shoes” (scrisa de Paola Jacobbi). Compromisul perfect, am zis eu: e o carte (adica nu o revista pe care o rasfoiesti in juma’ de ora), e in engleza (cea mai buna metoda sa iti imbogatesti vocabularul cu termeni de specialitate si nu numai…), e despre pantofi (omg, mai e nevoie sa spun ceva?). Bine, bine, sa trecem la lucruri mai concrete – la recenzia propriu-zisa.

Cu unele carti e ca dragostea la prima vedere. Le deschizi si, dupa primele randuri, zici „wow” si te prinzi ca vei avea parte de o experienta frumoasa. Cu altele nu. Cu altele, e o chestie mai de durata, e nevoie de rabdare si de anticipare. Anyway, „I want those shoes” e in prima categorie, pentru ca incepe asa: „This book is dedicated to women, who understand. And also to men, who don’t. But who, in the end, grow to appreciate.” How cool is that?

Denumirile capitolelor sunt, fiecare, la fel de amuzante si nazdravane. Chiar daca cartea nu se va afla niciodata pe listele de lecturi obligatorii pentru cine vrea sa se specializeze in istoria incaltamintei sau in design de incaltaminte, tot merita citita – macar pentru placerea de a descoperi informatii neobisnuite despre pantofi, despre psihologia purtatoarelor, sau despre istoria anumitor branduri si modele.

„Women who talk with their feet (and run on heels)” spune mai multe decat credeam: de la un obicei al politicienilor napolitani de a oferi un singur pantof alegatorilor, inainte de vot pentru a-i motiva sa vina la urne – pentru ca al doilea sa fie primit dupa vot, pana la expresii idiomatice care arata locul picioarelor in civilizatia unui popor (englezescul putting oneself in someone’s shoes sau italienescul ragionare con i piedi) si la o pseudo-psihanaliza a motivelor pentru care femeile sunt atrase de pantofii cu tocuri.

„Sex and the Shoes” discuta, evident, despre legatura dintre cele doua. Heels = sex goddess; flatties = nun. Intr-un fel, continuarea logica a capitolului anterior: clic-clacul pasilor unei femei pe tocuri spune „uita-te cum imi misc soldurile”; o femeie in pantofi fara tocuri trece aproape neobservata. Tot aici interesant punctat basmul Cenusaresei, in care condurul joaca un rol important, dupa care se face trecerea la Sex and The City, in care cele patru femei „share two great weaknesses: men and shoes” and „shoes are an integral part of their personalities”. In acest capitol incep sa apara informatii tip trivia, dar foarte cool: unde apar sau sunt mentionati pantofii lui Manolo Blahnik? In afara de SATC, in „Bonnie and Clyde” (cantecul lui Jay-Z).

„The Comfortable Mocassin” este o lauda adusa pantofilor fara toc, „the choice of the woman with her head screwed on and plenty to get done.  […] who drives, who is into sports and who has no time for frivolous pursuits.” Si uite asa aflam ca mocasinii au fost la origine purtati de eskimosi si indieni nord-americani, iar astazi cei mai scumpi sunt cei de la Tod’s si, eventual, de la Gucci.

Foarte haioasa catalogarea italiencelor (caci cartea e scrisa de o italianca) in functie de mocasinii pe care ii poarta: cele care isi duc copiii la karate, balet si ore de limba germana poarta Tod’s; super-bunicutele milaneze poarta Gucci, ornati cu o potcoava aurita; doamnele sportive poarta top-siders sau Sebagos cand pleaca in croaziera pe langa coasta Liguriei. Iarna, aceleasi femei incalta saboti belgieni, din pasla cu margini din piele si un ciucure pe mijloc, iar daca isi primesc prietenii in vizita in casa din Val d’Aosta, vor purta niste papucei venetieni din catifea numiti friuliane. Trivia interesanta aici: se pare ca, pe vremuri, cand englezoaicele purtau penny loafers (un fel de oxfords fara sireturi), puteau agata o moneda de siret. Partea pe care atarna moneda indica trecatorilor daca fata este „single” sau „paired up”.

„Trainers: Not just for Sport” incepe cu o scurta istorie a Keds-ilor, apoi vorbeste despre Converse, Nike si Adidas. Unul din lucrurile observate de autoare – si oricat MTV sau VH1 as privi, tot nu as fi facut legatura – este faptul ca show-bizul este extrem de important pentru nisa incaltamintei sport. „Music, in particular hip hop culture, has launched and continues to launch ever newer models of trainers (…). Show business has appropriated and, in its turn, taken to the limit a trend that is well established amongts ‘ordinary people’: an ever increasing attention to physical fitness and, as a consequence, to the steps necesarry for obtaining and maintaining it.”

O pagina mai tarziu, gasesc dovada a cat de oarbe suntem in fata modei – daca ni se spune ca SATC este pigmentat cu mega-branduri, tragem imediat concluzia ca filmul trebuie sa fie genial. Dar daca ni s-ar fi spus acelasi lucru despre The Royal Tenenbaums? (cine l-a vazut, mana sus!) Uite ca cineva a observat 🙂 Wes Anderson este cel care atribuie fiecaruia dintre personajele din film cate un brand sport, in functie de „personalitate”: Ben Stiller este un Adidas aficionado, neurotica de Gwyneth Paltrow se imbraca numai in Lacoste, iar Luke Wilson pare o clona a lui Bjorn Borg si poarta doar Fila. Si ca sa terminam cu filmele si brandurile sport, Asics se bucura de un fashion moment datorita Umei Thurman si lui Kill Bill.

The Royal Tenenbaums

„A republic founded upon shoes” sau cum iti declarai apartenenta politica cu ajutorul pantofilor, in Italia anilor ’70. Baietii cu orientare de stanga purtau bocanci Clark’s, astazi vazuti pe picioarele protestatarilor anti-Berlusconi, giratondini; fetele de stanga se incaltau cu saboti olandezi si espadrile cu talpa ortopedica. Baietii de dreapta preferau Barrow’s, un pantof englezesc cu varful ascutit, in timp ce fetele de stanga nu se puteau descalta de mocasinii Gucci. In anii ’80, generatia tanara incepe sa poarte bocanci Timberland, iar astazi cei care protesteaza impotriva globalizarii se incalta cu Campers.

„The Imelda Syndrome” este, evident, despre obsesia noastra de a colectiona pantofi. Dusa, ca orice obsesie la extrem: „a pair of pink pumps today, a sporty ankle boot tomorrow; shoes that might only be worn once or bought because they were on sale; shoes that are too big or too tight, but proved irresistible at the time.”

„The point of life”, in care „the pointed shoe has the attraction of a forbidden game”, incepe cu o alta felie de istorie. Se pare ca stramosul pantofului cu varf ascutit este „poulaine”, o incaltare din secolul 15 al carui varf putea avea 8 cm lungime si care devine subiectul unei bule papale din 1486. Conotatiile si metaforele merg de la fetisism si masochism, la iluzia ocuparii unui spatiu mai mare, la un plus de autoritate si chiar la anumite obiceiuri ale unor popoare din Africa.

„The unconscious and the Louis Heel” is datoreaza existenta Regelui Soare care, fiind mic de statura, purta tocuri. Dar cum era rege, tocurile lui nu puteau fi simple, ci erau de fapt sculpturi si picturi in miniatura ale unor batalii celebre sau ale unor momente idilice.  In ziele noastre, regii tocurilor sunt Roger Vivier, Bruno Frisoni, Manolo Blahnik si Rene Fernando Caovilla. In 2004, geniul lui Frisoni a dat nastere unui pantof denumit „Madame Psy”, decorat cu sute de mini-pastile colorate, un fel de omagiu ironic adus anti-depresivelor. Cu alte cuvinte, este vorba de un pantof conceptual care invita femeile nevrotice sa isi abandoneze doza zilnica de Prozac in favoarea unei noi perechi de pantofi. Iar la final, capitolul se incheie cu un scurt profil psihologic al femeii care iubeste tocul Louis. (Iar daca vreti sa vedeti pantofi superbi din perioada respectiva, inchiriati Marie Antoinette al Sofiei Coppola si delectati-va cu sirurile nesfarsite de cutii colorate si pantofi din satin facuti de Manolo Blahnik. BTW, la un moment dat, intr-un colt apare o pereche de Conversi. Pe bune!).

Pantofii din Marie Antoinette

 Conversii din Marie Antoinette, in fundal

„Women in boots” incepe tot cu o fila de istorie. Piratii si soldatii erau cei care, pe vremuri, puteau purta cizme, iar ca simbol al puterii si sireteniei apar in povestea lui Charles Perault, „Motanul incaltat” (va aduceti aminte de motanasul din Shrek? 🙂 ). Femeile, preocupate numai de sarcinile domestice, purtau un fel de papuci tesuti, iar materialul din care erau facuti era un semn al statutului social. Abia in secolul 19 au inceput femeile sa poarte cizme, si astea pentru calarie, pentru ca apoi sa apara botinele cu sireturi ascunse sub crinoline, in perioada Victoriana.

Ei, si de aici lucrurile au luat-o razna: in anii ’60 cizmele inalte se poarta cu fuste mini, apar cizmele tip Barbarella – albe, din plastic, create de Giulio Coltellacci -, pe strada se poarta Courreges si Paco Rabanne si se fredoneaza „These boots are made for walking”, iar dupa anii ’80 incep sa se poarte cizmele de cowboy. Geniale sfaturile de la finalul capitolului, care se refera la momente in care sa nu porti cizme. Preferatul meu este nr.3: „Clandestine amorous assignations. If you get caught in flagrante, prcious seconds are lost getting dressed.”

„The pump  and the eternal illusion of being Audrey” este, din pacate, cel mai prost tradus capitol dintre toate. Gingasul balerin este inlocuit, in traducere, cu „pump”, care este de fapt escarpenul cu toc mediu. Trecand peste acest impediment, este un scurt omagiu adus gratiei si stilului lui Hepburn. Ca toata lumea, stiam ca designerii ei preferati – Givenchy si Balenciaga – o imbracau si pe ecran, si off stage.

Dar nu stiam ca Ferragamo este cel care i-a creat primii balerinii, purtati in Vacanta la Roma. Cum i-a venit ideea? Postura eleganta a lui Audrey se datora anilor de balet si, dupa ce designerul a cunoscut-o si a studiat elemente ale balerinilor propriu-zisi, a desenat cateva modele. Unul din ele este patentat si depus in 1957 la Arhiva centrala de stat. Si atunci ca si acum, femeile iubesc balerinii pentru comoditate dar si pentru ca spera ca, prin purtarea lor, sa devina la fel de gratioase si cochete ca Audrey. Barbatii, in schimb, ii urasc. Pentru ei, a fi sexy inseamna a fi pe tocuri.

„The other Hepburn and men’s shoes” nu este numai despre Katherine si stilul ei androgin, ci si despre Marlene Dietrich, Eleanor Roosevelt si Greta Garbo. Aici am aflat ca Chanel a creat o variatiune de pantofi Spectator (oxforzi cu sireturi, in doua culori).

„Take to your platforms” este capitolul din care iti dai seama cand e scrisa cartea (2004), pentru ca autoarea se opreste cu trecerea in revista cam in perioada Spice Girls, iar apoi se contrazice pe sine. Intr-un paragraf spune „every now and then, they reappear, but by and large they remain an embarassment”, iar cateva randuri mai jos, descriind o tinuta a Monicai Bellucci: „never a pair of platforms appear so elegant”. In mod evident nu a vazut pantofii din ultimii doi ani 🙂  Anyway, ca sunt de la YVS sau de la Prada, e bine de stiut ca talpile platforma se numeau la origine chopines si au fost initial purtate de prostituate si curtezane, apoi de doamnele respectabile din Venetia secolului 15. Unii spun ca, de fapt, venetienii i-au adus din Turcia – unde erau folositi in hammam-uri pentru ca picioarele femeilor sa nu se ude – , altii ca vin din Spania. Dupa 1600, au disparut de pe harta modei, ca sa reapara in perioada contemporana, interbelica, recreati tot de Ferragamo.

Pantofilor rosii li se dedica un intreg capitol, „The Mysterious magic of the red shoes„, la fel ca si cizmelor de ploaie  („Rain: a divine punishment”) fara de care „remaining elegant in snow or rain is a virtual impossibility”. Mai exista un capitol despre incaltamintea barbateasca („What men say when they talk about shoes”), doua despre beneficiile si/ sau aspectele negative ale purtarii tocurilor inalte („Health and shoes: a topic that won’t be broached” si „Ten rules for happy feet„), iar la final unul despre cum sa ne iubim si ingrijim pantofii.

Inainte de glosarul de la final, am mai gasit o informatie interesanta. Se pare ca Ferragamo impartea femeile in trei categorii, in functie de marimea purtata la pantofi: Cenusarese, cele cu picioare mici (35-36), Afrodite (37) si Aristocrate (38 si mai sus).

In concluzie, e o lectura placuta care te mai si invata una-alta (pana la urma, asta e scopul cartilor, nu doar sa iti umple timpul).  Regretele mele referitoare la carte se refera la calitatea traducerii si la lipsa ilustratiilor. Dar ma rog, nu le poti avea pe toate…

Irina Markovits

Sunt creator de imagine, consultant de stil, jurnalist de moda si personal shopper. In ADN-ul meu se amesteca rafturile de carti cu umerasele de haine: asta e motivul pentru care biroul imi e plin de carti, reviste, haine colorate si pantofi splendizi. Prin Style Diary si munca de stilist personal transmit femeilor doua principii in care cred: stilul - la fel ca mersul pe bicicleta sau pe tocuri - este o aptitudine care se invata, prin exercitiu, cu perseverenta si urmand cateva reguli logice si de bun-simt, iar a te sti frumoasa si cu stil nu au nimic de-a face cu tendintele, cifrele de pe cantar sau din buletin, cantitatea hainelor din dulap sau pretul. Mai cred in puterea de transformare a hainelor si, mai presus de orice, ca o femeie frumoasa este neaparat educata, inteligenta si cu un interior bogat.

Postari asemanatoare

Comentarii la acest post

  1. 1

    Foarte interesant! Si mie imi plac foarte tare pantofii (but hey, who doesn’t). Din pacate sunt mult prea inalta ca sa port pantofii scandalos de inalti (si divini in aceeasi masura). Cu toate astea as purta orice din colectia Margiela de anul trecut si celebrii Chloe cu trei barete, in ciuda tocului! Am insa o colectie destul de mare de balerini, adidas, conversi si cizme fara toc!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.