Am primit o intrebare zilele trecute, pe email. Cineva ma intreba ce e cu tot tambalaul asta in jurul lui Agyness Deyn. Adica ok, persoana respectiva imi spunea ca intelege ca e fata draguta, dar i se parea ca entuziasmul fata de persoana ei este disproportionat.

Pai ce pot sa spun, decat sa o rog sa isi aminteasca de vremurile de demult. Atunci cand nu exista decat un canal TV, care si ala transmitea numai 2 ore pe zi, si doar 3 cinematografe in oras - astfel incat orice eveniment cu alura vag culturala devenea o ocazie speciala. Sau ceva mai tarziu, cand toate canalele (vreo 5, 6, 7 sau cate erau) transmiteau numai Dallas, stiri ingrozitoare despre violuri si telenovele, iar luni dimineata toata lumea discuta doar despre ce i-a mai facut Don Leoncio sclavei Isaura. Ah, da, adevaratele zile ale culturii. Cine mai e surprins ca astazi, in aceasta superficiala perioada a fragmentarii culturale datorita celor 259 de canale TV, zecilor de cinematografe si posibilitatii descarcarii ilegale a oricaror filme din retea, ne intoarcem cu nostalgie catre zilele in culori de sepia de acum 20 de ani?

Ceea ce ma face sa revin la Agyness Deyn (ma rog, intr-un fel mai ciudat, e adevarat, dar bear with me…).

Cineva, la un moment dat, a decis ca lumea are nevoie de un alt fel de simbol cultural - prin intermediul cuiva care lucreaza in moda si care sa reprezinta o generatie. Tipa aia, Kate Moss.. ei bine, parca prea a fost folosita, e deja desueta. Si-a trait traiul etc… Lily Cole - mda, e frumusica dar a ajuns sa fie asociata doar discutiilor despre anorexie. Ceea ce inseamna ca lucrurile pot deveni tricky daca vrei sa o folosesti ca simbol cultural.

Si uite asa, cu o sincronizare demna de invidiat, apare Agyness cu pseudonimul ei cu tot (pentru cine nu stie, numele ei real este Laura Hollins), cu accentul din nordul Angliei (care este deseori denumit “the London style press” - adica de catre acele reviste de moda, care apreciaza in mod deosebit pictorialele alb-negru in care o manechina este fotografiata intr-o locatie sordida purtand pe cap o masca urata si in picioare niste pantofi oribili, o vor eticheta drept “reala”), cu gustul ei cam ciudat pentru haine si preferinta pentru amici din cartierele sarace ale Londrei.

Nu ma intelegeti gresit, sunt sigura - la fel ca persoana care mi-a scris - ca Agyness e o fata frumusica, prietenoasa si inteligenta, iar in reclame si pe podium este minunata. Dar daca te uiti la parul ei scurt peroxidat, la preferinta pentru ghete Doc Martens si fuste mini din spandex, nu se poate sa nu te intrebi de ce este adulata ca fiind un “style icon”, cand de fapt pare sa o imite pe Marie Fredriksson (Roxette va spune ceva?)? Dumnezeule, pana si iD Magazine i-a dedicat intreaga editie a lunii mai. Overkill, daca ma intrebati pe mine. Personal, nu vad nimic iesit din comun la ea.

Dar in fine, hai sa nu fiu rea. Pentru ca, pana la urma, ceea ce vedem nu este decat o expresie a unei dorinte ce se vrea colectiva - fie ca vrem sa vedem cum arata colectia de vara Doc Martens, fie ca este vorba de fascinatia fata de o anume manechina. Amuzant este, totusi, cum aceeasi dorinta a vrut sa isi exprime dragostea pentru hainele cele noi ale imparatului cand, de fapt, ele nu existau deloc. Dar ma rog, nu degeaba metafora cu pricina are ca punct de plecare hainele si moda.

Sevigny a devenit o fashion icon, insasi definitia termenului “the uncool cool” sau o It Girl fara sa depuna nici cel mai mic efort – totul s-a intamplat dupa ce romancierul Jay McInerey i-a urmarit peregrinarile prin magazinele second hand din New York si a scris un material despre stilul ei vestimentar in The New Yorker. A fost denumita, pe rand, “the coolest girl in the world” si “the girl of the moment”. Uneori, in timpul ei liber, serveste drept consultant de creatie pentru Imitation of Christ, casa de moda a prietenei ei cele mai bune, Tara Subkoff. Cu cativa ani in urma, Michael Kors a denumit-o muza lui.

Sevigny se deosebeste de toate celelalte actrite si celebritati prin stilul ei neconventional, prin reinventarea sicului de mana a doua, prin faptul ca nu are un stilist personal si, din punct de vedere profesional, prin contributii substantiale dar discrete in industria filmului. 

Povestea ei incepe in ziua in care a fost decoperita de catre un redactor al revistei pentru adolescenti Sassy, pe cand isi petrecea timpul in parcul Washington Square cu o gasca de skateri. Fotograful revistei i-a imortalizat hainele cusute in casa, neobisnuite, intr-un pictorial de 7 pagini despre cultura hip a strazilor din Manhattan, apoi a fost angajata ca stagiara si rapid promovata ca fashion editor la aceeasi revista.  In foarte scurt timp, Sevigny aparea in videoclipurile celor de la Sonic Youth si Lemonheads – pentru care, de altfel, a creat si costumele - , iar apoi devenea imaginea unei campanii publicitare pentru casa de moda Miu Miu.

continuarea pe fashionandbeauty.ro

Exista un milion de motive pentru care l-ai putea placea pe Eugene Hutz. Trupa lui de punk tiganesc, Gogol Bordello, promoveaza cultura rromani si face o muzica extraordinara. Tipul este un adevarat star rock: bea vodca curata cu litrul, sare de pe scena in bratele publicului, injura a dracului de mult si pare sa nu-i fie teama de nimic.

O oarecare nebunie se manifesta si in stilului lui vestimentar. In orice fotografie in care apare, Hutz pare sa fie un om in drum spre spitalul de nebuni: pantaloni scurti din satin mov purtati peste colanti indigo, combinati cu o pereche de ghete Chelsea cu varful ascutit; un tricou scurt care ii descopera abdomenul, pantaloni bleumarin de training bagati in niste sosete de fotbal si aceeasi pereche de ghete Chelsea. Nu reprezinta ideea unui style icon, decat pare-se, pentru cei care decid cine este si cine nu este un style icon. Iar Hutz se pare ca a trecut testul, pentru ca se pare ca el a fost sursa de inspiratie pentru ultima colectie Gucci.

Trebuie sa spun acum ca designerii sunt deseori acuzati de a avea o viziune foarte ingusta a frumusetii. Si, daca ar fi sa judecam dupa manechinele si manechinii angajati sa le poarte creatiile - toti albi, frumosi, sub 23 de ani si cu un corp lipsit complet de musculatura - am putea spune ca plangerile au un gram de adevar. Cu toate acestea, unii designeri au remacabila calitate de a descoperi calitati nebanuite in cei mai neobisnuiti indivizi -vezi Hutz.

De fapt, era cat p-aci sa-mi dau ochii peste cap cand am citit despre legatura Hutz-Gucci, dar hainele de la ultimul showul Gucci sunt mai curand frumoase decat idiotice - in masura in care am observat cu greu unde intra Hutz in ecuatie. Combinatia colanti-pantaloni scurti-ghete Chelsea era observabila prin absenta ei. Totusi, stilul lui Hutz s-a tradus prin costume sifonate si descheiate, multa catifea si camasi cu imprimeuri atat de violente incat ma dureau ochii. Culmea este ca, in mod cert, hainele purtate de Hutz provin din vreun magazin second-hand de prin Ucraina sau din New York, unde locuieste acum.

Pe final, as zice ca e un lucru imbucurator ca industria modei tine cont de cineva ca Eugene Hutz. Altfel, cine stie, colectia Gucci ar fi putut fi inspirata de un barbat etichetat de presa ca “sofisticat”, cum este Beckham sau Lap Elkann. Sau s-ar fi putut inspira din vreunul din tinerele staruri masculine de la Hollywood. In schimb, inspiratia a venit prin persoana unui refugiat est-european, vizibil nepreocupat de articolul must-have al acestui sezon si care si-a aparat demodata mustata astfel: “You ain’t got a moustache, you ain’t got respect.”

Nazdrovie, prieteni, si vodca tuturor!

PS: intr-un interviu genial, intrebat ce reprezinta moda pentru el, Hutz spune: “For me, fashion is nothing but a spontaneous antidepressant”.

Margherita Missoni vine dintr-o familie faimoasa de designeri italieni, studiaza actoria la New York, are frumusetea clasica ale unei moderne Ali McGraw, un dulap pentru care merita sa fie trecuta pe lista “best-dressed” si o casa fantastica. True style icon material, cum ar spune unii.

Margheritei ii plac imprimeurile viu colorate (evident, in special cele create de familia Missoni), dar si creatiile dragului ei prieten Zac Posen. Preferatele ei sunt rochiile lungi, colorate si impodobite, fustele clos in stilul anilor ’50, rochiile simple pe langa corp.

Intr-un interviu pentru editia de octombrie 2007 a revistei In Style US, Margherita marturiseste ca mama ei (Angela, forta creatoare din spatele brandului Missoni) “nu ar imbraca niciodata hainele pe care le imbrac eu acum”, in timp ce mangaie o rochie de 30 de dolari, cu imprimeu de leopard, cumparata in East Village, la care a accesorizat o bratara Bucellati.

Desi nu este designer, ca toti ceilalti din familia ei, Margherita a fost implicata in lansarea unui parfum (Missoni Aqua), impreuna cu compania Estee Lauder. Dupa spusele ei, parfumul evoca parfumul verilor petrecute cu familia ei in Sardinia, unde bunica ei avea o gradina impanzita de iasomie, frezii si copaci fructiferi. Urmatorul ei proiect este o linie de bijuterii din aur, creata impreuna cu Goldsmith, bijutierii britanici.

Inca mai crezi ca Sienna Miller e un style icon? So 2005.  Pana si Kate Moss va fi, in curand, in situatia de a abdica de la acest statut. Pentru a le inlocui pe acestea doua, am pornit in cautarea unor noi talente. Si am gasit cateva, care par sa inspire o noua generatie feminina – sau daca nu, macar par sa aiba cutezanta de a fi ele insele, fara a imita niste sabloane.

De la stanga la dreapta: Leelee Sobieski, Emily Blunt, Jenny Lewis

De la stanga la dreapta: Marion Cotillard, Emma Roberts, Naomie Harris