(Nu este un material original, scris de mine, ci o traducere de pe NY Mag si T Mag. Mi-a placut foarte mult, de aceea am vrut sa il postez aici – in ideea unui posibil subiect de discutie )

Asadar, New York Magazine si T Magazine au colaborat pentru a crea 4 portrete – cvasi sarcastice, cvasi serioase – ale celor patru faimoase editoare-sef ale revistelorVogue, respectiv Anna Wintour (US), Alexandra Schulman (UK), Carine Roitfeld (Franta) si Franca Sozzani (Italia).

Tot ce inseamna fashioniste americane sunt obsedate de Anna Wintour. Desigur, daca ar fi fost frantuzoaice, probabil ca ar fi acordat cel putin la fel de multa atentie Carinei Roitfeld. Iar daca ar fi fost britanice, si-ar fi intors in permanenta privirile catre Alexandra Schulman. Iar daca ar fi scris zilnic din confortul unei vilei de pe malul lacului Como, Franca Sozzani ar fi fost in permanenta pe radarul fashionistelor. Mai jos puteti citi portretele schitate ale celor 4 puternice femei, care specifica cu candoare cum ca Anna nu discuta cand nimeni cand este asezata in primul rand (cum altfel?), Alexandra sustine campaniile anti-blana naturala, Carine habar nu are ce inseamna a te inmbraca comod, iar Franca loves tot ce inseamna balerini si dantela Prada. Dupa fotografiile fiecareia, este tradusa si descrierea sumara a fiecareia dintre cele patru.

Anna Wintour

 Stilul: perky uptown luxe, with a soupçon of cool (adica un lux urban plin de viata, cu o nuanta subtila cool). Intr-adevar, este greu sa gasesti vreo fotografie in care sa nu fie imbracata intr-o rochie cu o linie simpla si epurata. Nu ii este jena sa poarte ceva de mai multe ori, chiar daca stie ca va fi fotografiata, asa cum a fost cazul rochiei Oscar de la Renta pe care o detine in doua culori. Pe langa rochii, garderoba ei contine cizme si pantofi cu tocuri foarte inalte si subtiri, fuste splendide, nelipsitii ochelari de soare si, din cand in cand, blana naturala.

Designeri preferati: Proenza Schouler, Zac Posen, Rodarte, Doo.Ri, Peter Som, Derek Lam, Phillip Lim, orice alt designer care intra in competitie pentru CFDA/ Vogue Fashion Fund.

Face lobby pentru: reintoarcerea tocului stiletto. Gata cu talpile ortopedice grosolane!

Fashion faux-pas: tinute sport, dispensa speciala pentru parul ondulat si negru, de la caz la caz

Conversatia in randul intai: lipseste cu desavarsire; tacerea este mai sic.

Alexandra Schulman

T Magazine o descrie ca avand un stil “boem neingrijit”, asemanator vedetelor care sustin “neglijenta inspirata de familia regala britanica”. Cineva din industrie trebuie sa arate lumii ca, pana la urma, este permis sa ai un stil relaxat. Iar asta parca o umanizeaza si o face mai simpatica…

Stilul: disheveled boho “it” girl (stil boem neglijent) – bluze largi vaporoase, rochii de cocktail retro, paiete, imprimeuri, tweed, par coafat natural

Designeri preferati: Alice Temperley, Luella Bartley, Jonathan Saunders, Giles Deacon, Duro Olowu, Louise Goldin, Marni

Face lobby pentru: stilul relaxat, chiar neingrijit, inspirat de familia regala britanica

Fashion faux-pas: blana naturala; si-a declarat in mod public opozitia fata de cei/ cele care poarta blana

Conversatia in randul intai: abuzul de substante (in special alcool) la nuntile sofisticate (e ceva tipic englezesc, nu va ingrijorati!), caini, pisici si nevoile acestora (e clar iubitoare de animale)

Carine Roitfeld

Putine femei ar supravietui in pantofii purtati de Carine Roitfeld (la propriu), dar toata suflarea feminina este indragostita de stilul ei. T Magazine o descrie ca “hardcore fashion dominatrix”, eu ii spui a dracului de sexy si incitanta. Va inchipuiti ca are 50 de ani?

Stilul: hard-core fashion dominatrix (greu de tradus, dar se intelege) – pantofi duri si uber-moderni, minijupe extrem de scurte, sacouri si haine scurte, mult creion de ochi

Designeri preferati:  Riccardo Tisci de la Givenchy, Christopher Kane, Nicolas Ghesquière de la Balenciaga, Christophe Decarnin de la Balmain.

Face lobby pentru: siluete intunecate, austere si stil neo-geometrice.

Fashion faux-pas: orice haina foarte colorata si orice tinuta sau incaltaminte care sugereaza comoditate, lejeritate

Conversatia in randul intai: “haina asta este neagra, gri antracit, albastru cerneala sau bleumarin?”

Franca Sozzani

T Magazine o descrie ca fiind “mostenitoarea minimalista”. Se impodobeste cu bijuterii vechi de familie.

Stilul: minimalist heiress – sandale simple sau balerini, camasi impecabil de albe, rochii foarte cochete si discrete, bijuterii opulente vechi

Designeri preferati: 6267, Alessandra Facchinetti de la Valentino, Frida Giannini de la Gucci, Alberta Ferretti.

Face lobby pentru: dantelariile de la Prada

Fashion faux-pas: tinutele mult prea accesorizate, atitudinea prin care arati ca iti pasa mult prea mult de moda

Conversatia in randul intai: Portofino, Valentino, Pecorino (branza mea preferata!) si Pellegrino.

sursa: nymag.com

Am fost sa vad SATC. Eventually… Care incepe, la fel ca fiecare episod, cu un voiceover. Sarah Jessica Parker, intr-o dispozitie foarte pansiva, ne spune ca femeile vin la New York in cautarea a doua lucruri: “love and labels”. Daca expresia vi se pare cunoscuta, se poate sa fie din cauza cantecului lui Fergie, “Love or Labels”, intens promovat ca parte a coloanei sonore din film. Ideea, in schimb – a pune mana pe haine sau genti de designer este un motiv aspirational la fel de inaltator precum cautarea partenerului de viata – este noua. In fine, hai sa spunem ca Carrie era innebunita dupa sandalele Blahnik si se imbraca ostentativ excentric, dar in ecuatia stilului ei nu intrau obligatoriu etichetele de designer. Nu era, cum spun americanii, a label whore (era doar a clothes horse). Ultimul film este. Si nu imi e clara cauza.

Iau drept exemplu scena in care Carrie are o discutie telefonica cel putin stanjenitoare cu Samantha iar apoi o vedem deznadajduita… dar perfect incadrata de vitrina magazinului Diane von Furstenberg. Sau scena cand o Samantha frustrata sexual umple portbagajul unui Mercedes cu pungi si cutii de la Gucci. Sau scena in care Carrie ii ofera cadou de Craciun asistentei sale – probabil platita atat de prost, saraca, incat nu poate decat sa inchirieze o geanta Louis Vuitton – o geanta LV. Ca sa nu mai vorbesc de scena sesiunii foto in care Carrie pozeaza imbracata intr-o succesiune de rochii de mireasa, rostind printre oftaturi numele fiecarui designer: “Vera Wang… Carolina Herrera… Lanvin… Dior… Vivienne Westwood”. Pe masura ce montajul continua, nu puteam sa nu ma gandesc la negocierile care or fi avut loc pentru a putea prezenta aceste creatii. O fi cerut Herrera sa ii fie folosit numele intreg ? O fi cerut fiecare designer un anumit numar de minute on-screen ? Ce a facut Vivienne Westwood ca sa se asigure ca rochia ei va fi cea aleasa ?

Desi toata aceasta obsesie a numelor de designer nu este surprinzatoare – la urma urmei, a fost vorba de un serial renumit pentru garderoba sa fantastica – mi s-a parut usor dezamagitoare. Ceea ce nu inseamna ca nu mi-ai placut hainele din film! Din contra, multe dintre tinute sunt absolut fabuloase – de exemplu, cea cand Carrie isi cumpara exemplarul din Vogue sau cea cand Miranda se intalneste pe pod cu Steve. Din pacate, in film apar mult mai putine piese vintage, mai putine tinute mix-and-match, iar filmul in sine – cu evidentierea atator nume de designeri arhicunoscuti – pare sa ignore unul din atuurile serialului original: faptul ca a te imbraca este o modalitatea de a te reinventa si de a prezenta lumii diferite versiuni ale propriei personalitati.

De ce, daca nu din acest motiv, pe vremuri Carrie se imbraca atat de diferit de orice personaj din cinematografia moderna? Sa luam un alt exemplu, fusta ei alba de balerina din tulle, care aparea in absolut fiecare episod, in genericul de inceput, purtata cu un maieu roz. Initial, cred ca astfel de tinute reprezentau un fel de semnatura a fiecarui personaj, un fel de acronim sau de scurtatura care ne sugera un arhetip: Carrie era cea creativa si nehotarata, spre deosebire de Miranda – foarte profesionala, severa si disciplinata, Charlotte – naiva, altruista si eleganta si Samantha – la limita dintre vulgara si sexy, desi deseori sofisticata si inteligenta.

Pana la urma insa, hainele au devenit ceva mai mult decat o simpla sugestie la adresa personalitatii personajelor. Desi stim ca Carrie era jurnalista (si apoi scriitoare), proza ei nu era neaparat geniala. In schimb, adevaratul ei talent se ascundea in fundul dulapului ei. Geniul ei era legat de felul in care se imbraca, sau cel putin eu asa percepeam lucrurile. Carrie, in timpul serialului TV, era o femeie care putea transforma orice tinuta intr-un “costum” care se potrivea diferitelor etape sau faze din viata ei.

In sezonul 3, cand avea un iubit politician, Carrie o imita pe Jacqueline Onassis, purtand o rochie vintage Halston si ochelari de soare din anii ’70. In sezonul 4, cand alerga prin oras dupa ziare, pantofi si buchete de flori, Carrie isi creaza propria ei varianta de tinuta de vanzator de ziare – maieu mulat, hotpants, tocuri si o sapca newsboy. In serial isi faceau aparitia si haine sau accesorii de designer, desigur – in tinuta de newsboy e incaltata cu niste sandale Fendi, after all – dar lui Carrie ii placea sa amestece hainele, sa poarte chestii gasite prin magazine second-hand cu altele foarte scumpe, sa poarte blanuri la un meci Yankees sau un smoking alb peste un Tshirt cu Mickey Mouse.

Ok, unele dintre tinute erau adevarate dezastre – tin minte cel in care poarta un boa albastru din pene cu un top din cea mai oribila dantela elastica, parca cumparat din Obor, fusta mini in carouri combinata cu niste cizme stiletto roz si o tinuta de cocktail cu o rochie Rebecca Taylor peste niste pantaloni cargo de la Zara – dar ideea era ca personajul ne oferea un model admirabil pentru felul in care o femeie trebuie sa isi gandeasca stilul, garderoba si dulapul. Nu ar trebui sa adoptam ultimele trenduri, doar pentru asa dicteaza revistele. Putem admira creatiile de designer fara sa le adulam si sa intram la datorii din cauza lor. Ar trebui sa ne folosim imbracamintea ca un mijloc de a exprima cine suntem si sa devenim cine ne dorim.

As zice ca, la inceput, femeile nu prea au priceput mesajul serialului (poate si influentate de industria modei, evident). Mult timp, toate am crezut ca a ne imbraca in stilul lui Carrie inseamna exact asa : a ne imbraca la fel ca ea. Si uite asa, piata a fost inundata de un milion de brose-corsaj inflorite, in cele mai diverse culori, dimensiuni si texturi. A purta o floare la rever echivala cu a fi Carrie si a avea stil.

Pe langa asta, personajul a facut minuni pentru anumite nume din moda. Cate dintre noi auzisem de Christian Louboutin, Manolo Blahnik si Jimmy Choo pana la SATC? Ei bine, tot Carrie e vinovata pentru ca acum brandurile cu pricina se afla pe listele must-have a tuturor fashionistelor cu bugete pe masura.

Totusi, incet-incet, femeile au descoperit modalitati ceva mai discrete de a-si imita personajul preferat. De cativa ani incoace, stilul eclectic, tot ce inseamna mix-and-match – combinarea elementelor de high-fashion, mass fashion si vintage – ne-a ajutat sa devenim propriile noastre stiliste, sa ne jucam cu stilurile vestimentare si sa evoluam stilistic. Daca stati sa va ganditi putin, anonimii si anonimele surprinse de Scott Schuman (the Sartorialist) prefera sa se laude cu combinatii vestimentare neobisnuite decat sa faca parada de etichete.

Ei bine, tocmai acesta este si motivul pentru care filmul a fost dezamagitor pentru mine : numele de designer par sa aiba un rol mult prea predominant, fata de cat ar fi trebuit sa aiba. Pentru personajul Carrie din serialul TV, marcile de designer erau un mijloc de a ajunge de la punctul A in punctul B. Pentru personajul Carrie din film, marcile de designer sunt punctul B, scopul intregului scenariu, centrul vietii ei (exceptie face, poate, taiorul vintage cu care ar fi vrut sa se imbrace la nunta). Cineva, undeva, a hotarat ca filmul nu este destul de suculent fara parada de designeri, iar frenezia din media nu a facut decat sa sporeasca atentia acordata acestor… detalii, pana la urma.

Intr-un alt film, vezi Diavolul se imbraca…, nebunia asta cu designerii nu ar fi fost atat de deprimanta si nelalocul ei. Dar in SATC, mie mi s-a parut intotdeauna ca hainele erau o metafora. Creativitatea stilistica a lui Carrie din serial simboliza exact ce imi placea la ea : deschiderea ei pentru toate posibilitatile vietii si increderea in faptul ca exista nenumarate feluri placute de a ti-o trai. Filmul mi-a aratat o Carrie cu orizonturi limitate – atat stilistic (desi, inca o data, hainele sunt foarte frumoase, dar eclipseaza personajul si scenariul) cat si romantic. Carrie din serial isi crea propriile fantezii ; cea din film si le cumpara dintr-o vitrina. Trist (si puteti sa nu fiti de acord cu mine, dar asta e parerea mea).

Fotografii: hbo.com

Sex and The City: The Movie a avut ieri avanpremiera in Bucuresti (la surprinzator de scurt timp dupa Londra sau New York). In mod nesurprinzator, insa, subiectele de conversatie din jurul filmului nu ai nimic de a face cu intriga sau personajele lung-metrajului. Fanii vor doar sa vada cu ce sunt imbracate personajele, incercand sa ghiceasca numele de designeri si trendurile pe care filmul le va lansa.

In SATC: The Movie exista un cincilea personaj – tinutele purtate de Carrie Bradshaw si trioul prietenelor lor, Charlotte York Goldenblatt, Miranda Hobbes si Samantha Jones. Daca ar fi sa dam crezare spuselor Patriciei Field si Sarah Jessicai Parker, conturarea acestui personaj a necesitat “strategie, fineturi si negocieri”.

Actiunea filmului are loc la sfarsitul unei frumoase primaveri, iar obstacolul principal in prezentarea tipicelor tinutelor cutting-edge a fost planificarea productiei filmului. Regizorul si producatorul filmului, Michael King, a inceput filmarile pe starzile Manhattanului in septembrie 2007, cu foarte putin timp inaintea lansarii colectiilor primavara-vara 2008 pret-a-porter de la Milano si Paris. Field a imprumutat multe dintre tinutele personajelor feminine din renumite ateliere couture, selectand o serie de articole spectaculoase. Acestea urmau sa isi faca debutul pe podiumuri si erau recuperate de pe platourile de filmare in nano-secunda in care King striga “Cut!” Intr-un interviu, Parker spunea: “Aveam hainele pentru vreo patru ore, sa spunem, iar apoi cineva de la Yves Saint Laurent se infiinta langa mine si ma dezbraca, pentru ca sa le ia inapoi.”

continuarea pe fashionandbeauty.ro

Am primit o intrebare zilele trecute, pe email. Cineva ma intreba ce e cu tot tambalaul asta in jurul lui Agyness Deyn. Adica ok, persoana respectiva imi spunea ca intelege ca e fata draguta, dar i se parea ca entuziasmul fata de persoana ei este disproportionat.

Pai ce pot sa spun, decat sa o rog sa isi aminteasca de vremurile de demult. Atunci cand nu exista decat un canal TV, care si ala transmitea numai 2 ore pe zi, si doar 3 cinematografe in oras – astfel incat orice eveniment cu alura vag culturala devenea o ocazie speciala. Sau ceva mai tarziu, cand toate canalele (vreo 5, 6, 7 sau cate erau) transmiteau numai Dallas, stiri ingrozitoare despre violuri si telenovele, iar luni dimineata toata lumea discuta doar despre ce i-a mai facut Don Leoncio sclavei Isaura. Ah, da, adevaratele zile ale culturii. Cine mai e surprins ca astazi, in aceasta superficiala perioada a fragmentarii culturale datorita celor 259 de canale TV, zecilor de cinematografe si posibilitatii descarcarii ilegale a oricaror filme din retea, ne intoarcem cu nostalgie catre zilele in culori de sepia de acum 20 de ani?

Ceea ce ma face sa revin la Agyness Deyn (ma rog, intr-un fel mai ciudat, e adevarat, dar bear with me…).

Cineva, la un moment dat, a decis ca lumea are nevoie de un alt fel de simbol cultural – prin intermediul cuiva care lucreaza in moda si care sa reprezinta o generatie. Tipa aia, Kate Moss.. ei bine, parca prea a fost folosita, e deja desueta. Si-a trait traiul etc… Lily Cole – mda, e frumusica dar a ajuns sa fie asociata doar discutiilor despre anorexie. Ceea ce inseamna ca lucrurile pot deveni tricky daca vrei sa o folosesti ca simbol cultural.

Si uite asa, cu o sincronizare demna de invidiat, apare Agyness cu pseudonimul ei cu tot (pentru cine nu stie, numele ei real este Laura Hollins), cu accentul din nordul Angliei (care este deseori denumit “the London style press” – adica de catre acele reviste de moda, care apreciaza in mod deosebit pictorialele alb-negru in care o manechina este fotografiata intr-o locatie sordida purtand pe cap o masca urata si in picioare niste pantofi oribili, o vor eticheta drept “reala”), cu gustul ei cam ciudat pentru haine si preferinta pentru amici din cartierele sarace ale Londrei.

Nu ma intelegeti gresit, sunt sigura – la fel ca persoana care mi-a scris – ca Agyness e o fata frumusica, prietenoasa si inteligenta, iar in reclame si pe podium este minunata. Dar daca te uiti la parul ei scurt peroxidat, la preferinta pentru ghete Doc Martens si fuste mini din spandex, nu se poate sa nu te intrebi de ce este adulata ca fiind un “style icon”, cand de fapt pare sa o imite pe Marie Fredriksson (Roxette va spune ceva?)? Dumnezeule, pana si iD Magazine i-a dedicat intreaga editie a lunii mai. Overkill, daca ma intrebati pe mine. Personal, nu vad nimic iesit din comun la ea.

Dar in fine, hai sa nu fiu rea. Pentru ca, pana la urma, ceea ce vedem nu este decat o expresie a unei dorinte ce se vrea colectiva – fie ca vrem sa vedem cum arata colectia de vara Doc Martens, fie ca este vorba de fascinatia fata de o anume manechina. Amuzant este, totusi, cum aceeasi dorinta a vrut sa isi exprime dragostea pentru hainele cele noi ale imparatului cand, de fapt, ele nu existau deloc. Dar ma rog, nu degeaba metafora cu pricina are ca punct de plecare hainele si moda.

Sevigny a devenit o fashion icon, insasi definitia termenului “the uncool cool” sau o It Girl fara sa depuna nici cel mai mic efort – totul s-a intamplat dupa ce romancierul Jay McInerey i-a urmarit peregrinarile prin magazinele second hand din New York si a scris un material despre stilul ei vestimentar in The New Yorker. A fost denumita, pe rand, “the coolest girl in the world” si “the girl of the moment”. Uneori, in timpul ei liber, serveste drept consultant de creatie pentru Imitation of Christ, casa de moda a prietenei ei cele mai bune, Tara Subkoff. Cu cativa ani in urma, Michael Kors a denumit-o muza lui.

Sevigny se deosebeste de toate celelalte actrite si celebritati prin stilul ei neconventional, prin reinventarea sicului de mana a doua, prin faptul ca nu are un stilist personal si, din punct de vedere profesional, prin contributii substantiale dar discrete in industria filmului. 

Povestea ei incepe in ziua in care a fost decoperita de catre un redactor al revistei pentru adolescenti Sassy, pe cand isi petrecea timpul in parcul Washington Square cu o gasca de skateri. Fotograful revistei i-a imortalizat hainele cusute in casa, neobisnuite, intr-un pictorial de 7 pagini despre cultura hip a strazilor din Manhattan, apoi a fost angajata ca stagiara si rapid promovata ca fashion editor la aceeasi revista.  In foarte scurt timp, Sevigny aparea in videoclipurile celor de la Sonic Youth si Lemonheads – pentru care, de altfel, a creat si costumele – , iar apoi devenea imaginea unei campanii publicitare pentru casa de moda Miu Miu.

continuarea pe fashionandbeauty.ro