Louis CK are mare dreptate aici*.  Traim intr-o perioada si societate consumata de gratificare de moment, de satisfactia imediata.  Mancarea este pregatita rapid, internetul este de mare viteza, livrarile sunt imediate, ciclurile modei sunt din ce in ce mai scurte.  De ce sa asteptam, daca nu este neaparata nevoie?  Ce rost are sa asteptam?

Dorinta aceasta de “imediat”, de obtinere “acum” trece dincolo de lucrurile care ne simplifica viata, ne asigura succesul, ne motiveaza pentru rezultate. Uneori ne dorim imediat lucruri, persoane sau contexte, cand de fapt ele ar trebui sa se intample mai lent, mai asezat: sa ne casatorim sau sa divortam, sa facem copii, sa renuntam la un job sau sa il schimbam, sa descoperim cine suntem si ce vrem, sa ne cumparam o masina sau o geanta Birkin. Uneori – sau, in experienta mea, de cele mai multe ori – , lucrurile CELE MAI FRUMOASE vin la cei care au rabdare.

Am avut nevoie de o dedublare, eu imaginandu-mi ca am 80 de ani si sunt bunica, pentru ca sa constientizez inca o data ritmul nebunesc in care traim. Mi-am imaginat cum imi petrec o dupa-amiaza insorita uitandu-ma la filme artistice vechi, alb-negru.  Dedublarea nu a mers pana la capat, pentru ca nu am putut ramane relaxata pe durata intregului vis cu ochii deschisi. Mi-am pierdut curand rabdarea: “nu se intampla nimic in filmul asta? De ce dureaza atat? Ce e cu cadrele astea interminabile? Cand o saruta? Let’s go already!!!“  Ritmul clasicului film imaginar era prea lent pentru mine. Mi-am dat seama ca, desi imi displac filmele de actiune, sunt obisnuita cu cinematografia moderna: cadre scurte, miscari ale personajelor, actiuni care inainteaza grabit… (Am trait senzatii similare cand am vazut “Felicia, inainte de toate”)

Am avut astfel in fata ochilor si alte contexte devenite incomode datorita schimbarilor de ritm.  Taceri in conversatii, pe care simti nevoia sa le umpli cu dialoguri oarecare; zile brusc libere, a caror intindere orara vrem sa o umplem cu activitati; timpul (pe)trecut dintre dorinta de a avea un obiect si obtinerea fondurilor pentru a-l cumpara (mai face cineva economii, by the way, asa cum fac parintii nostri?).  Momentele lungi de liniste, minutele lungi din trafic sau de la semafor, perioadele cu zero activitati, asteptarile in general am ajuns sa le percepem drept “pierdere de timp”.  Pana si spatiul mental rezervat reflectarii, introspectiei, mediatatiei, contemplarii este limitat.

Sesiunile de evaluare de garderoba sunt pentru mine momente in care ma simt privilegiata: sunt constienta ca pasesc intr-un inner sanctum al casei respective.  Dulapurile sunt intotdeauna in dormitor, zona cea mai intima a spatiului nostru.  Dar chiar si aici, in dulapuri, capacitatea umana de a astepta, de a avea rabdare, de a incetini ritmul este de multe ori absenta.  Sertarele, rafturile si umerasele sunt pline de imbracaminte, multe cu etichete inca agatate.  Uneori gasesc chiar haine ramase ambalate in punga de cumparaturi.  Multe dintre aceste obiecte – imbracaminte, genti, incaltaminte, esarfe, accesorii – devin poveri pe cardul de credit si raman acolo, graitoare si cu dobanda la propriu sau la figurat, luni in sir. Acum imi fac mea culpa, pentru ca si eu insami am trait aceeasi poveste, o lunga perioada de timp, iar la mine dobanda avea forma sentimentului de vinovatie.

Simt diferenta fata de viata mea anterioara mai ales acum, cand toata lumea alearga innebunita dupa cadouri, cand magazinele ma tenteaza cu reduceri, ambalaje stralucitoare, oferte de nerefuzat. In cazul meu, “vindecarea” a venit abia atunci cand am invatat sa lungesc timpul dintre momentul dorintei de a avea si momentul cumpararii. Spatiul dintre A si B s-a extins si, la modul cel mai sincer, cu cat spatiul pe care mi l-am oferit a fost mai mare, cu atat dorinta s-a micsorat si am descoperit ca realmente nu aveam nevoie de acel “ceva”. The itch was gone.

Cu toate astea, moda si imbracamintea continua sa imi placa la nebunie. M-am invatat sa astept cand vreau sa cumpar ceva, amanarea si/ sau renuntarea nu mi se par o imposibilitate. E adevarat, uneori ma gandesc: “de ce sa imi refuz asa ceva, cand tehnic si practic pot sa imi ofer acel lucru? E nevoie doar sa scot cardul…” Am invatat sa imi pun impulsurile pe “hold” cand viata mea a decis sa nu imi mai incurajeze cheltuielile prostesti. Si totusi, concret, cum am invatat sa gasesc linistea in tot zgomotul dintr-un mall? Cum mi-am imblanzit dragonul? Ce am pus in spatiul dintre A si B? Va spun maine.

** Pe langa clipul din emisiunea lui Conan O’Brien, va recomand sa recititi Povestea celor Trei Purcelusi si interpretarea data de Bettelheim, sau daca aveti chef de ras, revedeti Kung-Fu Panda: secretul celor 5 furiosi.

A trecut mai bine de o saptamana de cand am tinut cursul de stil. Am sa las pentru final impresiile catorva participante, iar pentru moment m-am gandit sa va spun cateva dintre lucrurile pe care le-au aflat fetele pe parcursul celor doua zile.

In primul rand, cursul meu nu este facut pe principiul “mura-n gura”. Da, plecati cu niste indicatii referitoare la garderoba, piese de baza, tipuri de culori care vi se potrivesc. Nu, nu va dau retete de stil, nu va spun “haina A merge cu haina B”, nici “purtati doar culoarea X cu Y, iar la lungimea asta merge doar pantoful celalalt.”

Eu stiu ca femeile care vin la un curs de-al meu sunt, inainte de orice, inteligente: nu vor sa invete papagaliceste si sa aplice orbeste, vor sa puna in practica lucruri prin prisma propriului rationament; nu vor sa afle doar ce fel de personalitati vestimentare exista, ca sa se multumeasca cu o eticheta, vor sa inteleaga ce anume din ele insele – temperament, personalitate, educatie, gusturi – le indruma catre anumite tipuri de estetica vestimentara. Pentru ele am gasit si un citat dat de Jil Sander: “Buy less, think more.” Pentru ca sunt convinsa ca ele pot sa gandeasca, sa inteleaga, sa sintetizeze, iar invatatul ad litteram, cu lingurita nu este pentru ele. Si mamma mia! ce revelatii au dupa aceea cand, in fata dulapului sau intr-un magazin inteleg cu adevarat ce le mana sa se imbrace intr-un anume fel sau sa fie intr-un anume fel

In al doilea rand, nu o sa va scriu aici de-a fir a par tot ce am discutat in zilele de curs. Cum mi-au scris cateva dintre fete: “pune 20 de femei intr-o camera, cu haine colorate si subiectul moda, nu iti ajung 2 zile”. In cazul nostru, 10 ore nu au fost suficiente, dar au fost un bun inceput – si de dialog (intre noi toate), si de dialog interior (al fiecareia cu ea insasi, acasa, sau cu prietenele).

Pot sa va spun, insa, ca am imbunatatit structura si continutul cursului. Daca pana acum, principiile legate de echilibrarea proportiilor fiecarui tip de silueta le ilustram cu ajutorul multor imagini, de aceasta data am adus cu mine multe, multe haine. In doua bluze cu croieli similare s-au putut vedea diferentele dimensiunilor unor imprimeuri. Prin doua fuste plisate, aproape identice, dar de culori diferite, s-a inteles ce inseamna a atrage sau distrage atentia spre o zona a corpului. Prin doua rochii asemanatoare, dar ale caror culori erau pozitionate diferit (sus/ jos), am explicat ce inseamna echilibru inferior sau superior.

Am mai lucrat putin si la temele care leaga personalitatile vestimentare (stilurile) de propria psihologie. Stiti ce fel de haine sau imprimeuri prefera o introvertita? V-ati pus problema cum se reflecta spontaneitatea sau, dimpotriva, spiritul organizat in garderoba? Cat de stransa e legatura emotionala pe care o aveti cu hainele? Si cat de intime, apropiate de suflet va sunt hainele? Ahaaa…

In sfarsit, repet ce am mai scris la un moment dat intr-un weekend. Incepand cu luna februarie, voi organiza acest curs si prin orasele mari din tara: Iasi, Timisoara, Cluj, Brasov, Constanta… Lasati-mi in zona de comentarii numele vostru daca vreti sa va anunt din timp sau, de ce nu, astept recomandari de locatii unde as putea tine cursul. Un multumesc in avans!

Va las pe final cu cateva impresii ale celor care au participat la curs. Iar daca se intampla sa mai si citeasca acest post, le multumesc in primmul rand pentru dorinta de a invata ceva nou, pentru ca mi-au oferit din timpul lor in loc de a sta cu familia, le multumesc pentru sinceritate, entuziasm si frumusete

“Cursul mi-a structurat informatiile pe care le aveam si m-a ajutat sa imi dau seama ca ce faceam de multe ori din instinct, facut constient are si mai multa valoare. A fost o usa deschisa catre o lume plina de feminitate si frumos.” Gabi

“Am aflat informatii despre ce mi se potriveste si am gasit noi surse de inspiratie si bun gust. Dupa curs simt ca voi avea mai mult curaj sa asociez culorile si voi aborda imprimeurile (de care m-am ferit pana acum). Mi-a placut foarte mult rabdarea cu care ai explicat lucrurile intr-un limbaj foarte accesibil si intr-un stil foarte aerisit si atragator dpdv vizual. Foarte bine structurat pe capitole inchegate si multe informatii aprofundate, nu generalitati colate de pe net. BIG BRAVO !!” Linda

“Pentru mine, cursul vine peste o aşteptare, peste o nevoie. Ma simteam încremenita într-un stil care nu era tocmai al meu sau care lipsea cu desăvârşire. Asadar terenul era pregătit, de aici şi impactul maxim, m-a sensibilizat până la vulnerabilitate. A fost ca o demonstraţie de tandreţe pentru cel ce o aşteapta. Practic, acum pot sa sa-mi definesc si conturez stilul, sa-mi echilibrez proportiile, sa ma impac cu culorile care mi se potrivesc, sa imi simplific garderoba. Mi-a deschis apetitul pentru detalii si subtilitate.” Alice

“Experienta cursului a fost revelatoare, am cautat inspiratie si motivatia si le-am gasit pe amandoua. De indata ce am sosit acasa, am inceput sa caut combinatii si sa pun in practica ceea ce am invatat!” Alina

Fotografii: Bogdan Iordache
Partener media: The One (revista si site)

Din lipsa de timp, am uitat sa va spun ca ieri m-am intalnit cu Diana, una dintre cele trei finaliste ale concursului ID Sarrieri: Most Wanted Style. Am avut la dispozitie intreg magazinul The Place, ne-am putut gandi timp de o ora la un concept, am dezmembrat manechine, am mancat bomboane de ciocolata, am facut fotografii, iar rezultatul e mai jos.

Daca va place, va invit sa votati tinuta creata de Diana si de mine, aici: http://apps.facebook.com/id-sarrieri/index.php?action=photo&id=vladu_diana_and_stylediary_ro

Tinuta este compusa din: rochie Adelina Ivan (pe post de fusta), sacou Vivienne Westwood Anglomania, curea Chloe, pantofi Christian Louboutin, carte de la Taschen, sutien I.D. Sarrieri

Thank you, girls!

Saptamanile astea, dupa ce am rasfoit a mia oara fotografiile tendintelor pentru sezonul in care suntem si pentru cel care urmeaza, dupa ce am vazut vreo 5,000 de perechi de pantaloni largi, de doua ori pe atatea bluze si rochii de matase, sute de perechi de pantofi, mi-am dat seama ca ceea ce imi doresc cu adevarat – acum, aici, in iarna asta, in dulapul meu! – este o piesa din dantela colorata.

Am si gasit una, dar inca stau in dubii daca sa o cumpar sau nu. Am probat-o de vreo 3 ori. Oricat de flatanta ar fi lumina cabinei de proba, imi dau seama ca realitatea siluetei mele nu intotdeauna se potriveste cu dorintele mele. Mai bine spus, se muleaza prea mult. Si totusi…

Am pus-o deoparte, fusta mea bleumarin. Pentru ca sa ma pot gandi cu ce o pot purta. Merge cu dresuri groase? Hmmm, not really – adica sigur nu cu negre, desi negru cu bleumarin uneori se potrivesc. Verzi? Prea aiurea. Visinii? Mmm, not bad.

In sfarsit, revenind la subiect: dantela colorata, a devenit brusc un must-have, de cand cu colectia Prada. Nu e ca si cum pana acum nu s-ar fi purtat. Doar ca acum e diferita: textura e mai substantiala, desenul mai baroc si mai complicat.

Ce imi place cel mai mult la noua dantela colorata este ca cei care te vad imbracata cu asa ceva au un fel de amnezie de moment. Orice fel de haina are un mesaj atasat. Pantalonii stramti din piele spun: “Sunt o tare, I kick ass, toti se uita dupa mine.” Pantalonii scurti, din piele sau acoperiti cu paiete spun: “Sunt o tare, I kick ass, toti se uita dupa mine. Si n-am mai mancat paine de 10 ani.” Dantela alba sopteste, intr-un fel foarte inocent. Dantela neagra toarce ca o pisica. Dantela rosie maraie la toti barbatii.

Dar in dantela altfel colorata – albastra, verde, galbena, roz, violet – ai o prezenta de necontestat, nu ai cum sa fii invizibila sau ignorata. Dantela colorata nu poate fi scrutata cu privirea. Esti complet imbracata – iar rochiile din dantela cu adevarat seducatoare sunt cele cu decolteul inalt! – si parca, totusi… Dantela colorata suprapusa unui strat de culoarea pielii este la fel de mistica precum dantela neagra, dar mult mai misterioasa.

Ca sa “simplific” si mai mult alegerile vestimentare: anul trecut, dantela neagra mai ca inlocuia denimul, iar in acest sezon culoarea 9de orice fel) este noul negru, asadar o rochie de dantela e practic acelasi lucru cu o pereche de jeansi. Vorba vine…

Sursa foto: nymag.com

Desi nu urmaresc probleme politice si economice mondiale, pana si eu stiu ca saptamana trecuta, la Bruxelles a avut loc summit-ul prin care liderii Europei spera sa rezolve criza datoriilor din zona euro. Conferinte de presa, dezbateri aprinse, vociferari, voturi si asa mai departe… Un lucru insa a parut a fi fost votat in unanimitate (sau cel putin asa se vedea prin prisma unui consultant de imagine ): ce au preferat sa imbrace oamenii politici pentru a-si telegrafia pozitia.

Ca e vorba de Angela Merkel (cancelariul Germaniei), Christine Lagarde (Managing Director al IMF), David Cameron (prim-ministrul Marii Britanii), Jose Manuel Barroso (presedintele Comisiei Europeene) sau Herman van Rompuy (presedintele Consiliului European), salile de conferinte au fost impanzite de o mare de albastru si bleumarin.

Nu spun ca bleumarinul este o alegere neobisnuita pentru politica. Din contra, este cea mai traditionala si mai la indemana culoare pentru o tinuta business ireprosabila, intr-un mediu in care imaginea transmite un mesaj inainte ca purtatorul sa articuleze o silaba.

Pe de alta parte, la fel de previzibila este reteta conform careia, atunci cand vrei sa concentrezi privirile publicului pe vorbitor, sa porti un “semn de exclamatie”, un accent de culoare in tinuta, care sa te diferenteze de masa: o cravata rosie in cazul barbatilor, un sacou visiniu in cazul femeilor…

De ce aceasta uniformitate de albastru, tocmai acum?  Cred ca are de-a face cu psihologia, si nu doar cea cromatica.

Albastrul, in special in tonurile sale inchise, sugereaza o stare de calm, poate fi un simbol al tristetii, al racelii, al distantarii rationale. Paleta de pasteluri (bleu, azuriu) si nuante aprinse de albastru sunt culori asociate sperantei si pacii. Asadar, poate ca numeroasele cravate albastre si bleu ale politicienilor, alaturi de catifeaua albastra a cancelarului Merkel si esarfa bleu a doamnei Lagarde au fost o modalitate subliminala de a transmite ca nu renunta la a gasi solutii, ca mai exista o speranta. Sau poate cine stie, la modul cel mai simplist, au ales albastrul ca sa sugereze ca vor face “front comun”.

Sunt convinsa ca cei mai multi dintre noi nu realizam seriozitatea si pericolele situatiei economice – iar daca ar fi sa judecam dupa costumul negru-funerar al lui Sarkozy, suntem cu totii la un pas de sinucidere financiara.

In sfarsit, prin ochi de stilist, nu pot sa nu gasesc interesant faptul ca in ultimii trei ani combinatia de costum in nuanta inchisa (bleumarin, gri antracit, negru)/ camasa alba/ cravata albastra a devenit uniforma politicii europeene.

Later edit: nu numai europeene, pardon. La sfarsitul primelor sale 100 de zile de presedintie, un sondaj facut de biroul de presa al Casei Albei facea publica preferinta lui Barack Obama pentru cravate in nuante de albastru si bleumarin. Vedeti mai jos.