Nu mai am nici o urma de indoiala, moda poate fi o muza “amuzanta” pentru cei care iubesc arta, designerii cocheteaza cu arta fotografiei si se inspira din pictura, dar nu mi-as fi imaginat ca incaltamintea ar putea deveni subiectul unor picturi in stil baroc.

O foarte originala campanie publicitara pentru Christian Louboutin, realizata de Peter Lippman (un fotograf specializat in naturi moarte), sub directia artistica a lui Nicolas Menu si cea stilistica Amandinei Moine, este inspirata din operele pictorilor olandezi ai secolului 17-18, asa-numitul Dutch Golden Age (adica Vermeer, Rembrandt, Frans Hals, Pieter de Hooch si inca cativa pictori flamanzi).

Aici o botina Tina, dincolo o sanda Carnaval din satin sau un escarpen metalic Dillian sunt maiestrit interpretate, ascunse, stilizate in imagini care imita elaborate naturi moarte clasice. Pantofi cu o linie exceptionala stau alaturi de dulciuri colorate, de fructe si flori exotice, langa cupe aurite si argintarie antica, pe care a folosit-o un negustor bogat, langa mancaruri care amintesc de un banchet decadent (vezi stridiile, rodiile, fazanii -  si,  undeva in fundal, un craniu tres “omnia vanitas”.

FYI: m-am documentat si am aflat ca fiecare dintre aceste alegorii reprezinta un gen al picturii baroce olandeze, titulatura fiind data de obiectele pictate: banketje sunt cele in care apare mancarea si fructele exotice; fruytjes sunt cele cu fructe; pronkstilleven sunt tablourile cu obiecte exotice, ostentativ opulente…

Citeste si:

{Lectie de istoria artei}

{Moda si pictura}

{Sacs de Maitres} 

Sunt curioasa daca va ajunge la noi pe ecrane (ma indoiesc!), desi a avut premiera la Venetia in septembrie. Este debutul regizoral al lui Tom Ford – cadre minutios si estetic executate in care Ford reuseste sa exprime atmosfera anilor ’60 prin lumina, jocul actorilor si evident imbracaminte, culori splendide si un montaj de exceptie unde se vede mana lui Dan Bishop si a regizorului de imagine Eduard Gau, o Julianne Moore mai frumoasa si mai expresiva ca oricand, un Colin Firth la milioane de ani distanta de domnii lui Darcy (din Bridget Jones si adaptarea dupa Austen) – un suflet zdrobit de durere sub o fatada impasibila de profesor de engleza.

Filmul se pare ca deja a primit recenzii favorabile – Times UK il numeste “a thing of heart-stopping beauty… There will be critics who will be unable to get past the director’s background, but rest assured: Tom Ford is the real deal.” Verdictul Variety este la fel de entuziast si pozitiv: “Luminous and treasurable, despite its imperfections. An impressive helming debut for fashion designer Tom Ford”, iar Playlist il descrie ca fiind “expressive, immaculately shot and impeccably well-groomed film — it’s not Tom Ford for nothing, the costuming, set design and camera work is the utter beauty of detail and precision.”

Cat despre Ford-regizorul himself, in interviurile citite el ramane la fel de distant si ambitios  ca Ford-designerul:  “People who don’t know me well will be very surprised by the film. It shows a different side of me.” In WWD, spunea: “The process seems really natural to me, and I’d ideally like to make a film every three to four years.”  But he’s trying to keep his two careers separate: “I didn’t want to be perceived as some fashion designer who’s come to Venice and decided to make a film . . . I wanted to avoid anything to do with fashion, and I wanted the film to speak for itself.”

Pot legile rescrie istoria?  In Franta, se pare ca Metrobus, regia publicitara a transporturilor in comun, face acest lucru cu exces de zel. Penduland intr un limbaj atent ales, moravuri convenabile si cultul performantei, a fi “politically correct” se insinueaza cu discretie in societate franceza.  Simpla imagine a unei tigarete aproape a devenit o arma de distrugere in masa, pe care binevoitorii – ajutati de initiative legislative – se ofera sa o eradicheze.

In aprilie anul trecut, Metrobus ii confisca pipa lui Jacques Tati de pe afisul expozitiei care i-a fost dedicata, iar cu vreo 3 luni in urma, Coco Chanel, cunoscuta fumatoare inveterata, se vede la randul sau obligata sa renunte la al sau viciu. Ziarele din Franta scriu ca pana si Claude Evin, fostul ministru al Sanatatii si autor al faimoasei legi anti-tabac, denumeste aceasta decizie drept “ridicola”.

Pentru inceput, RATP-ul a obiectat impotriva unui afis al filmului “Coco avant Chanel”, deoarece imaginea o arata pe Audrey Tautou tinand intre degete o tigara aprinsa. In numele legii Evin si pentru a fi “politically correct”, organizatia a acceptat doar utilizarea unor afise secundare, in care actrita apare acompaniata de cele doua personaje masculine.  Ce mai urmeaza? Daca reinventarea unor personaje istorice devine posibila, decretand ca Chanel nu fuma iar ca pipa lui monsieur Hulot nu era, vorba lui Magritte, o pipa ci o minuscula morisca, inseamna ca Gainsbourg, urmatorul pe lista afiselor problematice, detesta alcoolul si tigarile Gitanes…

Nu locuiesc in Franta si nu cunosc, asadar, foarte multe exemple de acest gen, dar mai exista si alte cazuri.

De curand, casa Dior a folosit pentru campania parfumului “Eau Sauvage” o fotografie din 1966 a seducatorului Alain Delon. Ei bine, Dior si-a permis – cu aprobarea fotografului Jean-Marie Périer – sa faca astfel incat sa dispara tigareta dintre degetele lui Delon. Ok, vor spune unii, nu e cazul sa fac din tantar armasar, dar nu pot sa nu observ cum aceasta initiativa se adauga unei liste in crestere a marcilor care interpreteaza legea Evin in mod exagerat (pentru cine nu e la curent, legea respectiva stipuleaza interzicerea oricarei forme de publicitate in favoarea tutunului, dar nu spune nimic despre prezenta unei tigari intr-o fotografie care sugereaza meritele unui parfum barbatesc).

Un alt exemplu este legat de afisul filmului lui Ron Howard, “Ingeri si demoni”. Pretextand ca fraza “Que nous cache le Vatican ?” (Ce ne ascunde Vaticanul?) este un mesaj  politic ascuns, Metrobus l-a schimbat cu “Depuis 500 ans, une vengeance se prépare contre le Vatican”. Daca recitesti cele doua mesaje, RATP-ul a reusit sa transforme Vaticanul in victima, cand de fapt afisul original sugera contrarul.

Oricum, imi este clar ca problema PC nu se va limita la imagini sau la tabac. Pot sa imi imaginez o zi in care lucrurile vor merge mult mai departe, iar detalii ale istoriei vor fi rescrise. Sa ne imaginam o lume in care “politically correct” a castigat intregul teren, iar un film ca “Coco avant Chanel” nu va mai avea sens.  Coco nu va mai fi o rebela, nu va mai fi fumat tigara de la tigara, nu va mai fi facut compromisuri pentru a se extrage dintr-un mediu modest, nu va fi avut doi amanti in acelasi timp… Cu adevarat, filmul (caruia RATP-ul i-a oferit in mod indirect o frumoasa strategie de marketing), nu ar mai fi realizat.

Si pentru ca tot vorbim de filme, strategia Metrobus ma face sa imi aduc aminte – cu sentimentalism si tristete – de unul din filmele pe care le iubesc.  “Il Nuovo Cinema Paradiso” este povestea unui baietel care se imprieteneste cu un proiectionist de filme. Cenzura din perioada respectiva interzicea ca filmele sa contina scene de dragoste, mai precis saruturi, iar proiectionistul – jucat senzational de Philip Noiret – decupeaza scenele cu pricina, film dupa film.  La maturitate, baietelul devenit regizor de film se intoarce in satul sicilian si primeste cadou, dupa moartea prietenului sau, o rola de film: toate saruturile din filme, colate sub forma unei emotionante declaratii de dragoste pentru dragoste si pentru magia vesnica a cinematografiei.

PS: aveti aici ultimele trei minute din film
http://www.youtube.com/watch?v=BW_-0H_u3RQ

Citeste si:

{Smoking hot… or not?}

{Qui qu’a vu Coco?}

Puse in fata unui context economic mai mult decat fragil, casele de moda incearca sa taie din cheltuieli pentru a-si echilibra finantele. Daca unii designeri isi reduc numarul prezentarilor de moda, altii aleg sa isi prezinte colectiile in propriile locatii sau sa le prezinte intr-un spatiu virtual, sa taie din numarul invitatiilor-vedeta sau sa isi reduca bugetele de advertising. Este si cazul Donnei Karan care, pentru campania de toamna/ iarna 2009-2010, stabileste probabil un record al “taierii de buget” – isi recicleaza imaginile ultimei prezentari si foloseste Photoshop din plin.

Adevarul este ca sindromul “recessionistei” nu le loveste doar pe fashioniste, pe cele pasionate nebuneste de moda, ci si pe consumatoarele obisnuite sau ocazionale. Industria modei este pusa astfel in situatia unei scaderi simtitoare a vanzarilor, ceea ce inseamna ca nu are incotro si trebuie sa isi modifice planurile.

Ei bine, intre diferitii actori din aceasta nisa exista, pe de o parte, cei care reusesc sa imbine cu talent utilul si agreabilul si, de cealalta parte, cei care – din dorinta de a economisi cateva mii de dolari sau euro – cad in exces. Casa Dior, de pilda, a stiut sa isi reduca cheltuielile gazduind prezentarea Haute Couture in sediul propriu. Donna Karan, in schimb, nu s-a dovedit la fel de inspirata.

In sezonul trecut, creatoarea utilizase deja fotografii din prezentarea colectiei de primavara pentru campania publicitara. Acum nu doar recidiveaza, ci adauga si o nota de falsitate, probabil din dorinta de a-si oferi un pachet 2-in-1: un fotomontaj si o muza de talie internationala. In cele doua imagini, capul manechinei Toni Garrn este suprapus unor corpuri care nu-i apartin ei, ci Anyei Kazakova si respectiv Sashei Pivovarova…

Cu ajutorul magiei denumita Photoshop, Donna Karan trece astfel din statutul de recessionista-sefa, in cel de “cheapista” confirmata. Pentru ca, asa cum spuneam mai sus, chiar daca actorii modei trebuie sa gaseasca solutii pentru a supravietui crizei economice, eu personal gasesc dificil de acceptat o astfel de lipsa de originalitate si bun-simt. Istoria ne arata ca tocmai in astfel de perioade de privatiuni, spiritele creatoare s-au simtit mai stimulat, refuzand sa se lase coplesite de fatalism si pesimism.

Sper ca, peste ani, Donna Karan sa nu regrete ca a folosit un subterfugiu atat de mediocru. Chiar daca reuseste astazi sa faca economii, sigur pierde din credibilitate…

capodopera, capodopere - s.f. Opera artistica de o valoare exceptionala; culme a creatiei, opera desavarsita, lucrare perfecta in orice domeniu. Din it. capo d’opera

“Moda e o arta”. “Publicitatea e o arta”. “Arta conversatiei”. “Arta seductiei”. “Arta fotografiei”. “Arta de a trai”. Ne inconjuram de clisee, pentru ca arta e un concept atat de greu de definit.

Revenind la primul dintre ele, exista designeri ale caror creatii se incadreaza, fara urma de indoiala, in arta. E vorba de viziune si surse de inspiratie, de universalitatea esteticii lor, de ceea ce poate fi perceput dincolo de schite, haine si orele de cusut. La fel de important e felul in care isi transmit ideile. Personal, cred ca studiul istoriei artei este esential in dezvoltarea unui designer, iar talentul si creativitatea isi gasesc mai usor expresia si rafinamentul daca exista niste etaloane. Altfel cum ai face diferenta intre un Galliano si un Mizrahi?

Prea multe paranteze si deja divaghez… Revenind la legatura dintre moda si arta, publicitate si arta, designeri si inspiratie, am descoperit o mai veche campanie publicitara a casei Yves Saint Laurent, realizata in 1998 pentru YSL Rive Gauche Homme. Pe vremea aceea, director de creatie era Hedi Slimane, fotograful Mario Sorrenti, dar directia artistica a campaniei a fost data chiar de Yves insusi.

Daca va aduceti aminte de fotografiile asa-zis scandaloase facute de Jeanloup Sieff, nici nu e de mirare ca pentru aceasta campanie a folosit cu predilectie nuduri si tablouri inovatoare sau controversate.  Pe de alta parte, ma gandesc ca nu intamplator au fost alese capodopere clasice, neo-clasice si realiste, hedoniste (vezi roccoco) si senzuale pentru ca acestea se doreau a fi valorile asociate casei YSL. Si in final, de cele mai multe ori, modul cel mai facil de a identifica un “clasic” este sa vezi decat ori a fost imitat sau reinventat

1. Gabrielle d’Estrees et la Duchesse de Villars (Gabrielle d’Estrees et une de ses soeurs), cca 1594, autor anonim, Musée du Louvre, Paris

2. Olympia, Edouard Manet, 1863,  Musée d’Orsay, Paris

3. Le déjeuner sur l’herbe, Edouard Manet, 1862, Musée d’Orsay, Paris

4. Jeune Homme Nu Assis au Bord de la Mer, 1863, Jean-Hyppolyte Flandrin, Musée du Louvre, Paris

5. Les trois graces, Jean-Baptiste Regnault, 1798, Musée du Louvre, Paris

6. La baigneuse de Valpincon, 1808, Jean Auguste Dominique Ingres

7. Le sommeil, 1866, Gustave Courbet, Musée du Petit Palais, Paris

8. Venus au mirroir, 1647-51, Diego Velasquez, 1647-51, British National Gallery, London

9. Le verrou (Zavorul), ca. 1780, Jean-Honoré Fragonard, Musée du Louvre, Paris

Citeste si:

{Belle de Nuit}

{Morning Sun}