O anecdota din istoria picturii spune ca in 1832, in timpul unui vernisaj, John Constable si William Turner aveau doua tablouri agatate unul langa celalalt. Cu cateva momente inaintea sosirii criticilor, Turner a adaugat o ultima tusa de culoare tabloului sau, astfel incat Helvoesluys, peisajul lui marin, sa fie considerat superior celui pictat de Constable, “Deschiderea Podului Waterloo”. Tusa de culoare era o pata de rosu, o geamandura in mijlocul tabloului. A functionat.

Asa se manifesta puterea rosului, functioneaza ca un catalizator de atentie. Talpa rosu-aprins a pantofilor Louboutin nu sunt doar un simbol al statutului purtatoarei si o recunoastere a brandului, dar simpla intrezarire a culorii face ca incrucisarea picioarelor sa fie mai seducatoare, mai voluptoasa, mai incitanta. Acelasi lucru e valabil pentru rujul rosu. Folosirea lui acorda femeii respective atributele unei amazoane: curaj, putere, stapanire de sine.

Intr-un sezon obsedat de culori utilitare – camel, gri, bleumarin, negru – rosul pare singura culoare vie si, simultan, eleganta. Cum in garderoba mea negrul incepe sa piarda teren, am avut un moment in care am hotarat ca imi voi schimba “mica rochie neagra” cu o “mica rochie rosie”. Zis si facut, iar astazi am purtat-o cu umerii drepti si tocuri pana la cer. (Rochia este de fapt o combinatie intre cele 3 modele de mai jos: are lungimea primei rochii, decolteul celei de-a doua, umerii, talia si jumatatea de jos a celei de-a treia).

Rosul ma contureaza la fel de bine ca negrul si culmea, imi da senzatia ca sunt inabordabila, ca si cum spatiul meu personal este foarte clar delimitat. Nu arat deloc huggable in rosu – si de altfel, nici nu imi doresc sa fiu, nu intotdeauna Sunt fericita ca mi-am gasit rochia rosie care mi se potriveste perfect, asa cum mi-am gasit cu ani in urma rujul rosu, facut pentru mine. Iar cum la cursul de stil de peste 3 saptamani voi vorbi si despre culori, pot de pe acum sa va spun ca exista o rochie rosie out there pentru fiecare: una rosie rubinie, una rosie visinie, una rosie caramizie, alta rosie zmeurie. Cate una pentru fiecare bruneta sau blonda, pentru fiecare ten masliniu sau de portelan.

Partea cea mai frumoasa cu o rochie rosie este ca face imbracatul simplu. Nu simti nevoia sa o impodobesti, sa ii adaugi nimic. E frumoasa asa, simpla. (eh, eu i-am adaugat o esarfa cu animal print…)

In plus, rosul subliniaza toate culorile neutre ale sezonului rece: bejul camel este mai profund, bleumarinul mai elegant, griul mai rafinat, negrul mai sexy.

Haideti la curs, va povestesc multe despre culoare…

Desi nu urmaresc probleme politice si economice mondiale, pana si eu stiu ca saptamana trecuta, la Bruxelles a avut loc summit-ul prin care liderii Europei spera sa rezolve criza datoriilor din zona euro. Conferinte de presa, dezbateri aprinse, vociferari, voturi si asa mai departe… Un lucru insa a parut a fi fost votat in unanimitate (sau cel putin asa se vedea prin prisma unui consultant de imagine ): ce au preferat sa imbrace oamenii politici pentru a-si telegrafia pozitia.

Ca e vorba de Angela Merkel (cancelariul Germaniei), Christine Lagarde (Managing Director al IMF), David Cameron (prim-ministrul Marii Britanii), Jose Manuel Barroso (presedintele Comisiei Europeene) sau Herman van Rompuy (presedintele Consiliului European), salile de conferinte au fost impanzite de o mare de albastru si bleumarin.

Nu spun ca bleumarinul este o alegere neobisnuita pentru politica. Din contra, este cea mai traditionala si mai la indemana culoare pentru o tinuta business ireprosabila, intr-un mediu in care imaginea transmite un mesaj inainte ca purtatorul sa articuleze o silaba.

Pe de alta parte, la fel de previzibila este reteta conform careia, atunci cand vrei sa concentrezi privirile publicului pe vorbitor, sa porti un “semn de exclamatie”, un accent de culoare in tinuta, care sa te diferenteze de masa: o cravata rosie in cazul barbatilor, un sacou visiniu in cazul femeilor…

De ce aceasta uniformitate de albastru, tocmai acum?  Cred ca are de-a face cu psihologia, si nu doar cea cromatica.

Albastrul, in special in tonurile sale inchise, sugereaza o stare de calm, poate fi un simbol al tristetii, al racelii, al distantarii rationale. Paleta de pasteluri (bleu, azuriu) si nuante aprinse de albastru sunt culori asociate sperantei si pacii. Asadar, poate ca numeroasele cravate albastre si bleu ale politicienilor, alaturi de catifeaua albastra a cancelarului Merkel si esarfa bleu a doamnei Lagarde au fost o modalitate subliminala de a transmite ca nu renunta la a gasi solutii, ca mai exista o speranta. Sau poate cine stie, la modul cel mai simplist, au ales albastrul ca sa sugereze ca vor face “front comun”.

Sunt convinsa ca cei mai multi dintre noi nu realizam seriozitatea si pericolele situatiei economice – iar daca ar fi sa judecam dupa costumul negru-funerar al lui Sarkozy, suntem cu totii la un pas de sinucidere financiara.

In sfarsit, prin ochi de stilist, nu pot sa nu gasesc interesant faptul ca in ultimii trei ani combinatia de costum in nuanta inchisa (bleumarin, gri antracit, negru)/ camasa alba/ cravata albastra a devenit uniforma politicii europeene.

Later edit: nu numai europeene, pardon. La sfarsitul primelor sale 100 de zile de presedintie, un sondaj facut de biroul de presa al Casei Albei facea publica preferinta lui Barack Obama pentru cravate in nuante de albastru si bleumarin. Vedeti mai jos.

Poate are legatura cu faptul ca ultima saptamana mi-am petrecut-o documentandu-ma despre stilul italienesc, visand cu ochii deschisi la vacante de toamna in Toscana, intr-o vila cu interior baroc, draperii grele si fresce decolorate, la plimbari prin galerii mozaicate ale unor palazzi din Venetia, la apusuri de soare aurii, vinuri rubinii si oglinzi in rame grele. Poate are de-a face doar cu primele zile de toamna si cu faptul ca garderoba mea isi schimba, incetul cu incetul culorile.

Fact is – gandurile mele si-au gasit materializarea in imaginile acestea. Mozaicul acestei bai magnifice, in nuante de fumuriu, sienna si terracota, rezoneaza cu cel din fundalul acestei lungi loggia si cu imprimeul rochiei. Lumina dupa-amiezei – in ambele fotografii – nu mai este cea a soarelui arzator, er sol leone cum ii spun localnicii, dar o simtim in culoarea peretilor, a ramei oglinzii, a braului rochiei…

Stucco. Candva de un alb stralucitor, astazi intr-o nuanta calda intre bej si crem – ingalbenita de acelasi soare puternic al Mediteranei, murdarita de trecerea timpului -, un basorelief baroc ma face sa ma gandesc la o camee gigantica. Aceeasi culoare este perfecta pentru niste perdele brodate din in, care filtreaza zgomotul strazii sau pentru o canapea cu forme clasice. Negrul imbracamintii si cel al mobilierului simplu nu fac decat sa sublinieze simetriile si luminozitatile.

Alaturate, rosul si verdele le asociez Craciunului. Cand nu mai e valabila asocierea? Cand nuantele sunt arse, patinate, decolorate de trecerea vremii si s-au transformat in rubiniul unui Chianti, rosul inchis al rosiilor uscate la soare sau aramiul unor vase de cupru, in verdele sters al maslinilor sau griul verzui al frunzelor de salvie. Simt racoarea peretilor unei vile, in prima fotografie, si dogoarea unei dupa-amiezi in cea de-a doua.

Lumina si penumbra. Rustic si antic. Linii drepte, elegante, alaturi de o paleta la fel de eleganta de ecru si nisipiu. Piatra si sticla, bumbac si catifea. Trasaturile angelice ale femeii seamana cu cele idealizate ale sculpturilor de langa ea, iar culorile tapiteriei se oglindesc in cele ale jachetei.

In sfarsit, frumusetea clasicismului se regaseste in simplitatea sofisticata a acestei rochii. Decolteul are adancimea perfecta, manecile sunt decupate impecabil (daca priviti cu atentie, decupajele decolteului si mansetelor mimeaza V-ul drapajelor rochiei lui Nike, din planul 2 al imaginii), pliurile fustei contureaza atat de frumos soldurile femeii, incat rochia nu mai are nevoie de nici un accesoriu. In mod similar, oglinda, imaginea candelabrului de cristal si bustul vintage completeaza simetric spatiul aerisit al camerei.

Pana acum, vara se definea intre parantezele luminii intens colorate ale diminetilor, tonuri de albastru marin si alb optic, nuante fructate ale interioarelor si volubilitatea imprimeurilor florale.  In urmatoarele saptamani, lumina se va schimba si o data cu ea culorile. Totul devine brumat, incetosat, mai romantic – ca o dupa-amiaza lenesa, petrecuta sub o salcie, citind o carte de vacanta.

Nuante de mov levantica si volane feminine par sa sopteasca cuvinte dulci, duse de vantul molatec al primelor zile de toamna, in timp ce albul cald pastreaza atmosfera luminoasa.

Fantastic de armonios si deloc retro, atunci cand este alaturat unei palete de nuante neutre deschise (crem, ecru), verdele avocado surprinde nuanta ierbii care incepe sa se usuce.  Detaliile artizanale, nefinisate, cum sunt margelele voluminoase sau podeaua invechita, adauga imaginilor un aer de lux organic.

Croiala regency/ empire accentueaza frumusetea drapajelor unei rochii maxi, la fel cum cutele elegante ale tesaturii fluide de culoarea sofranului, care acopera masa, reflecta stralucirea neo-clasica a interiorului auriu. Frumusetea Afroditei imbracate in rochia galbena are nevoie de oglinda solara, de lumina lui Apollo si de cea a sfesnicelor.

Poate ca nu exista nici o modalitate mai simpla de a trai sfarsitul verii, decat un tricou lejer, moale, si o fusta pe care nici nu o simti pe talie. In termeni deco, le-as interpreta sub forma unei plase fine, a unei museline si a unui mobilier din lemn, nefinisat. E suficient ca sa te bucuri de racoarea diminetilor si de lumina franta a dupa-amiezelor.