Cand n-ai ce face, ai vazut tot ce te interesa pe youtube, ti-ai urmarit prietenii pe Twitter si MySpace si te-ai plictisit de citit bloguri, ce faci? Te apuci sa citesti reviste online, de moda – una, doua sau zece. De ceva timp, mai toata lumea, de la Net-a-Porter pana la Wall Street Journal sau agentiile de modelling lanseaza publicatii online si cauta modalitati de a profita de pe urma lor.

Dezvoltatorii de content au avut dintotdeauna o sarcina grea in a crea o distinctie clara intre simplele siteuri de moda si revistele online din aceeasi nisa. Cu toate astea, revistele online aparute in ultimul an sau doi sunt diferite si au trei lait-motive:

Multimedia. Aceste reviste sunt un adevarat caleidoscop multi-media: multe clipuri video, bloguri, comunitati, slideuri share-uite samd. Atragerea si loializarea cititorilor mai tineri si foarte tech savvy inseamna a le oferi o experienta multimedia.

Integrarea.  Secretul este sa poti crea o experienta cu adevarat “integrata” prin intermediul diferitelor canale. Cum faci, de pilda, ca o pagina offline sa fie la fel de atragatoare ca una online? Creand content suplimentar, care poate fi consumat separat si/ sau impreuna, offline si online, si care sa satisfaca si cel mai exigent client.

Convergenta. Style.com combinat cu Bergdorf Goodman sau alt site al vreunui department store prestigios. Companiile care ofera web content integreaza modele de business de e-commerce in siteurile proprii, in timp ce firmele de e-commerce isi creeaza propriul content, devenind astfel si destinatii de content de sine statatoare.

Daca vi se pare ca totul suna mult prea tehnic, iata cateva dintre cele mai interesante concepte care ilustreaza cele 3 concepte de mai sus.

1. Net-a-Porter Notes. Oricine are cont pe net-a-porter primeste newsletterul lor saptamanal: pictoriale bine facute dar fara a fi conceptuale, mini-articole despre trenduri, uneori chiar interviuri sau liste de must-buys ale celebritatilor. Natalie Massenet chiar declara la un moment dat ca Notes este esential pentru a face din site o destinatie atat de shopping, cat si de content. Faceti click pe imaginile preluate de pe catwalk si sunteti transferate in lumea comertului online. Foarte eficient.

2.  T Magazine (apartine de NY Times). Editoriale excelente, interviuri exclusive, fotografii frumoase, chiar pagini de reclama – este locul in care ai cea mai apropiata experienta de cititul unei reviste tiparite, offline. Dar asta nu e totul. T Magazine ridica cititul online la un alt nivel, adaugand un blog zilnic, “The Moment”, si clipuri video. Rezultatul este o experienta multimedia de calitate.

3. Vogue.co.uk. Este mai mult decat varianta online a revistei. Desi inca nu are o parte de e-commerce, clipurile video special create pentru Vogue TV, stirile, blogurile,  aparitiile fotografiilor de pe catwalk aproape in timp real sunt un semn ca siteul priveste mult spre viitor.

4. Iconique. Lansata initial in 2000 (deci un fel de pionier al acestui spatiu), revista Iconique este rezultatul creatiei lui Joost van Gorsel. Desi este creat in flash (ceea ce incetineste timpul de downloadare), siteul reuseste sa atraga cu prezentarile de moda virtuale, podcasturile fantastice si mesajele de bun-venit sexy. Mini-filmul despre tendintele primaverii 2009 merita urmarit.

5. Fashion156.com. La fiecare 156 de ore (adica 12 zile), siteul publica o noua editie a revistei sale virtuale, tinand pasul cu moda la modul literal. Intre colaboratorii la editoriale se numara cativa bloggeri faimosi (Queen Michelle, iar cu ceva vreme in urma, Susie Bubble). Fashion156 este o platforma pentru tinere talente si abordeaza moda dintr-o perspectiva young, hip & trendy. Printre ideile destepte se numara si partea de linkuri catre parteneri e-commerce (in sectiunea de must-have), ceea ce in mod evident inseamna comisioane si referral fees provenite din clickuri.

6. BBC Thread. Profitand de momentul propice pentru moda etica, BBC-ul a lansat o revista online – audienta este formata din tineri socially conscious, intresati de tot ce inseamna reciclare si moda eco. Continutul revistei merge de la sectiuni preocupate de impactul industriei textile asupra mediului pana la articole despre initiativele si inovatorii acestui domeniu.

7. Hint Mag. Aceasta revista a creat chiar un fan club in randul celor care o citesc, in special datorita Hinterviurilor cu diverse personalitati din industria modei. Luna aceasta, exista editoriale despre saptamana modei masculine de la Paris si un interviu cu Fabien Baron, “graphics guru, branding visionary, creative director extraordinaire, multitasking myth-maker”.

8. New York Look. Este vorba de editia online a New York Magazine – editoriale interesante (interviu cu Alber Elbaz si momente pe podium cu Sacha Baron Cohen), o trecere in revista a tendintelor pentru primavara 2009, profiluri din modelling samd. La fel ca si Heineken, probabil cea mai buna revista online de moda.

9. Very Elle. In urma cu un an, Elle Franta a lansat aceasta noua revista integrata, online si offline, care este de fapt replica virtuala a celei tiparite – inclusiv cu paginile de reclama. Sunt adaugate cateva sectiuni interactive. Chiar daca este en francais, cititorii pot intelege si observa cum revistele clasice, din print, vor putea fi transferate in sfera internetului fara sa piarda din forma si continutul variantei offline.

Fara sa le mai trec pe aceasta lista, merita mentionate inca cateva: MC Magazine (www.mcmag.co.uk);  Unvogue (www.unvogue.com) si Luxury Culture (www.luxuryculture.com). Voi ce cititi?

Cand cineva vorbeste despre Sex and the City (serialul sau filmul, whatever), intotdeauna aduce vorba despre moda, despre prietenia dintre cele 4, despre Manhattan, despre Patricia Field, despre una, despre alta. De curand, citind niste articole mai vechi, mi-am dat seama ca SATC a devenit indragit si datorita dialogurilor sau voice-over-urilor: spumos de sarcastice, pigmentate de discutii foarte politically incorrect, genul care – daca le tii minte – devin citate clasice. Am cautat online si am facut o selectie care, pe mine cel putin, ma face sa imi comand ACUM intreaga colectie de pe amazon. Enjoy them si spuneti-mi care v-a placut cel mai mult.

Carrie: I admit it’s tempting to wish for the perfect boss – the perfect parent – or the perfect outfit. But maybe the best any of us can do is not quit, play the hand we’ve been dealt, and accessorize what we’ve got.

Carrie: It’s really hard to walk in a single woman’s shoes — that’s why you sometimes need really special shoes!

Charlotte: Imagine, being blind and not being able to see a beautiful day like today. Can you think of anything worse?
Anthony: Stonewashed jeans and a matching jacket.

Carrie: Honey, if it hurts so much, why are we going shopping?
Samantha: I have a broken toe, not a broken spirit.

Stanford: Oh my God, she’s fashion road-kill!

Carrie : I fell. I fell in Dior. So I decided that the more I purchased the less they’d think of me as the American who fell in Dior.
Aleksandr : They don’t think like that.
Carrie : Well, not anymore they don’t. This is the shopping equivalent of a lobotomy.

Carrie : How about I read you a little bit of my favorite poetry?
Aleksandr : Please.
Carrie [Reads from Vogue] : “C**ktails at Tiffany’s calls for classic charm. Oscar de la Renta sleeveless silk full skirted dress with black patent leather bow belt.” Now that is pure poetry.

Samantha : This funeral is better than fashion week!

Miranda : I had to walk all the way from the subway in these heels. My feet are killing me.
Steve : Why didn’t you just carry them and wear sneakers like everyone else?
Miranda : Stop. You can take me out of Manhattan but you can’t take me out of my shoes.

Carrie : I tried the trapeze yesterday for that piece that I’m writing.
Charlotte : I could never! I have the most terrible fear of heights.
Carrie : Well, I do not. You’ve seen my shoes.

Samantha : Just look at this street! Stella McCartney, Alexander McQueen. The only designer name that belongs in the Meatpacking District is Oscar Mayer.
Carrie : I never liked his clothes. Too fatty.

Carrie (about her shoes) : I like my money right where I can see it: hanging in my closet.

Carrie : I’ve spent $40,000 on shoes and I have no place to live? I will literally be the old woman who lived in her shoes! I’m homeless! I’ll be a bag lady! A Fendi bag lady, but a bag lady!!

Carrie : Yes, I’d like a cheeseburger, please, large fries and a Cosmopolitan.

Carrie : Here. Swear. Swear on Chanel.

Carrie : I made him swear on Chanel.
Miranda : Well, as long as he took the oath of fabric!

Carrie (about her tombstone) : It’s over for me. “Here lies Carrie. She had two loves and lots ‘o’ shoes.”

Carrie : You just caught us a little off guard with the lesbian thing.
Samantha : That’s just a label, like Gucci or Versace.
Carrie : Or Birkenstock.

Carrie: You can’t run. Your shoe straps will break!

Miranda : Why didn’t you just get an automatic?
Carrie : I love this car! It goes with my outfit.

Charlotte [whispering] : Could you please not use the F-word in (a) Vera Wang (boutique)?

Carrie : I figured we made a good match. I was adept at fashion; he was adept at politics. And really, what’s the difference? They’re both about recycling shop-worn ideas and making them seem fresh and inspiring.

Carrie : I realized I was in the throes of an existential crisis. One that not even the sight of this season’s Dolce & Gabbana strappy sandals could lift me out of.

Miranda : Whatever happened to aging gracefully?
Carrie : It got old.

Susan Sharon : It’s 100% Italian cashmere and light as a feather.
Carrie : God, I love it! It’s a cashmere-acle!

Carrie [buying a pregnancy test] : Which kind do I get?
Miranda : Here. This one’s on sale: half off.
Carrie : I just spent $395 on a pair of open-toed Gucci’s last week. This is not the place to be frugal.

Sales guy [to Carrie and 20-something Sam, who were making out in a Banana Republic dressing room] : Please. This isn’t the Gap.

Charlotte : In some cultures, heavy women with mustaches are considered beautiful.
Samantha : And you’re looking at me while you’re saying that?

Carrie : Modelizers are obsessed not with women but with models, who in most cities are safely confined to billboards and magazines, but in Manhattan actually run wild on the streets, turning the city into a virtual model country safari where men can pet the creatures in their natural habitat.

Carrie : He was like the flesh and blood equivalent of a DKNY dress: you know it’s not your style but it’s right there, so you try it on anyway.

Fotografii: hbo.com

Recunosc, cu multa stanjeneala, ca de foarte mult timp nu am mai citit o carte “grea”. In ultima perioada, in special, nu doar ca m-am lasat pe tanjeala dar chiar aleg cu buna stiinta lecturi usoare.

Va imaginati, deci, senzatia de relaxare care m-a cuprins cand am cumparat, apoi citit “I want those shoes” (scrisa de Paola Jacobbi). Compromisul perfect, am zis eu: e o carte (adica nu o revista pe care o rasfoiesti in juma’ de ora), e in engleza (cea mai buna metoda sa iti imbogatesti vocabularul cu termeni de specialitate si nu numai…), e despre pantofi (omg, mai e nevoie sa spun ceva?). Bine, bine, sa trecem la lucruri mai concrete – la recenzia propriu-zisa.

Cu unele carti e ca dragostea la prima vedere. Le deschizi si, dupa primele randuri, zici “wow” si te prinzi ca vei avea parte de o experienta frumoasa. Cu altele nu. Cu altele, e o chestie mai de durata, e nevoie de rabdare si de anticipare. Anyway, “I want those shoes” e in prima categorie, pentru ca incepe asa: “This book is dedicated to women, who understand. And also to men, who don’t. But who, in the end, grow to appreciate.” How cool is that?

Denumirile capitolelor sunt, fiecare, la fel de amuzante si nazdravane. Chiar daca cartea nu se va afla niciodata pe listele de lecturi obligatorii pentru cine vrea sa se specializeze in istoria incaltamintei sau in design de incaltaminte, tot merita citita – macar pentru placerea de a descoperi informatii neobisnuite despre pantofi, despre psihologia purtatoarelor, sau despre istoria anumitor branduri si modele.

“Women who talk with their feet (and run on heels)” spune mai multe decat credeam: de la un obicei al politicienilor napolitani de a oferi un singur pantof alegatorilor, inainte de vot pentru a-i motiva sa vina la urne – pentru ca al doilea sa fie primit dupa vot, pana la expresii idiomatice care arata locul picioarelor in civilizatia unui popor (englezescul putting oneself in someone’s shoes sau italienescul ragionare con i piedi) si la o pseudo-psihanaliza a motivelor pentru care femeile sunt atrase de pantofii cu tocuri.

“Sex and the Shoes” discuta, evident, despre legatura dintre cele doua. Heels = sex goddess; flatties = nun. Intr-un fel, continuarea logica a capitolului anterior: clic-clacul pasilor unei femei pe tocuri spune “uita-te cum imi misc soldurile”; o femeie in pantofi fara tocuri trece aproape neobservata. Tot aici interesant punctat basmul Cenusaresei, in care condurul joaca un rol important, dupa care se face trecerea la Sex and The City, in care cele patru femei “share two great weaknesses: men and shoes” and “shoes are an integral part of their personalities”. In acest capitol incep sa apara informatii tip trivia, dar foarte cool: unde apar sau sunt mentionati pantofii lui Manolo Blahnik? In afara de SATC, in “Bonnie and Clyde” (cantecul lui Jay-Z).

“The Comfortable Mocassin” este o lauda adusa pantofilor fara toc, “the choice of the woman with her head screwed on and plenty to get done.  [...] who drives, who is into sports and who has no time for frivolous pursuits.” Si uite asa aflam ca mocasinii au fost la origine purtati de eskimosi si indieni nord-americani, iar astazi cei mai scumpi sunt cei de la Tod’s si, eventual, de la Gucci.

Foarte haioasa catalogarea italiencelor (caci cartea e scrisa de o italianca) in functie de mocasinii pe care ii poarta: cele care isi duc copiii la karate, balet si ore de limba germana poarta Tod’s; super-bunicutele milaneze poarta Gucci, ornati cu o potcoava aurita; doamnele sportive poarta top-siders sau Sebagos cand pleaca in croaziera pe langa coasta Liguriei. Iarna, aceleasi femei incalta saboti belgieni, din pasla cu margini din piele si un ciucure pe mijloc, iar daca isi primesc prietenii in vizita in casa din Val d’Aosta, vor purta niste papucei venetieni din catifea numiti friuliane. Trivia interesanta aici: se pare ca, pe vremuri, cand englezoaicele purtau penny loafers (un fel de oxfords fara sireturi), puteau agata o moneda de siret. Partea pe care atarna moneda indica trecatorilor daca fata este “single” sau “paired up”.

“Trainers: Not just for Sport” incepe cu o scurta istorie a Keds-ilor, apoi vorbeste despre Converse, Nike si Adidas. Unul din lucrurile observate de autoare – si oricat MTV sau VH1 as privi, tot nu as fi facut legatura – este faptul ca show-bizul este extrem de important pentru nisa incaltamintei sport. “Music, in particular hip hop culture, has launched and continues to launch ever newer models of trainers (…). Show business has appropriated and, in its turn, taken to the limit a trend that is well established amongts ‘ordinary people’: an ever increasing attention to physical fitness and, as a consequence, to the steps necesarry for obtaining and maintaining it.”

O pagina mai tarziu, gasesc dovada a cat de oarbe suntem in fata modei – daca ni se spune ca SATC este pigmentat cu mega-branduri, tragem imediat concluzia ca filmul trebuie sa fie genial. Dar daca ni s-ar fi spus acelasi lucru despre The Royal Tenenbaums? (cine l-a vazut, mana sus!) Uite ca cineva a observat Wes Anderson este cel care atribuie fiecaruia dintre personajele din film cate un brand sport, in functie de “personalitate”: Ben Stiller este un Adidas aficionado, neurotica de Gwyneth Paltrow se imbraca numai in Lacoste, iar Luke Wilson pare o clona a lui Bjorn Borg si poarta doar Fila. Si ca sa terminam cu filmele si brandurile sport, Asics se bucura de un fashion moment datorita Umei Thurman si lui Kill Bill.

“A republic founded upon shoes” sau cum iti declarai apartenenta politica cu ajutorul pantofilor, in Italia anilor ’70. Baietii cu orientare de stanga purtau bocanci Clark’s, astazi vazuti pe picioarele protestatarilor anti-Berlusconi, giratondini; fetele de stanga se incaltau cu saboti olandezi si espadrile cu talpa ortopedica. Baietii de dreapta preferau Barrow’s, un pantof englezesc cu varful ascutit, in timp ce fetele de stanga nu se puteau descalta de mocasinii Gucci. In anii ’80, generatia tanara incepe sa poarte bocanci Timberland, iar astazi cei care protesteaza impotriva globalizarii se incalta cu Campers.

“The Imelda Syndrome” este, evident, despre obsesia noastra de a colectiona pantofi. Dusa, ca orice obsesie la extrem: “a pair of pink pumps today, a sporty ankle boot tomorrow; shoes that might only be worn once or bought because they were on sale; shoes that are too big or too tight, but proved irresistible at the time.”

“The point of life”, in care “the pointed shoe has the attraction of a forbidden game”, incepe cu o alta felie de istorie. Se pare ca stramosul pantofului cu varf ascutit este “poulaine”, o incaltare din secolul 15 al carui varf putea avea 8 cm lungime si care devine subiectul unei bule papale din 1486. Conotatiile si metaforele merg de la fetisism si masochism, la iluzia ocuparii unui spatiu mai mare, la un plus de autoritate si chiar la anumite obiceiuri ale unor popoare din Africa.

“The unconscious and the Louis Heel” is datoreaza existenta Regelui Soare care, fiind mic de statura, purta tocuri. Dar cum era rege, tocurile lui nu puteau fi simple, ci erau de fapt sculpturi si picturi in miniatura ale unor batalii celebre sau ale unor momente idilice.  In ziele noastre, regii tocurilor sunt Roger Vivier, Bruno Frisoni, Manolo Blahnik si Rene Fernando Caovilla. In 2004, geniul lui Frisoni a dat nastere unui pantof denumit “Madame Psy”, decorat cu sute de mini-pastile colorate, un fel de omagiu ironic adus anti-depresivelor. Cu alte cuvinte, este vorba de un pantof conceptual care invita femeile nevrotice sa isi abandoneze doza zilnica de Prozac in favoarea unei noi perechi de pantofi. Iar la final, capitolul se incheie cu un scurt profil psihologic al femeii care iubeste tocul Louis. (Iar daca vreti sa vedeti pantofi superbi din perioada respectiva, inchiriati Marie Antoinette al Sofiei Coppola si delectati-va cu sirurile nesfarsite de cutii colorate si pantofi din satin facuti de Manolo Blahnik. BTW, la un moment dat, intr-un colt apare o pereche de Conversi. Pe bune!).

“Women in boots” incepe tot cu o fila de istorie. Piratii si soldatii erau cei care, pe vremuri, puteau purta cizme, iar ca simbol al puterii si sireteniei apar in povestea lui Charles Perault, “Motanul incaltat” (va aduceti aminte de motanasul din Shrek? ). Femeile, preocupate numai de sarcinile domestice, purtau un fel de papuci tesuti, iar materialul din care erau facuti era un semn al statutului social. Abia in secolul 19 au inceput femeile sa poarte cizme, si astea pentru calarie, pentru ca apoi sa apara botinele cu sireturi ascunse sub crinoline, in perioada Victoriana.

Ei, si de aici lucrurile au luat-o razna: in anii ’60 cizmele inalte se poarta cu fuste mini, apar cizmele tip Barbarella – albe, din plastic, create de Giulio Coltellacci -, pe strada se poarta Courreges si Paco Rabanne si se fredoneaza “These boots are made for walking”, iar dupa anii ’80 incep sa se poarte cizmele de cowboy. Geniale sfaturile de la finalul capitolului, care se refera la momente in care sa nu porti cizme. Preferatul meu este nr.3: “Clandestine amorous assignations. If you get caught in flagrante, prcious seconds are lost getting dressed.”

“The pump  and the eternal illusion of being Audrey” este, din pacate, cel mai prost tradus capitol dintre toate. Gingasul balerin este inlocuit, in traducere, cu “pump”, care este de fapt escarpenul cu toc mediu. Trecand peste acest impediment, este un scurt omagiu adus gratiei si stilului lui Hepburn. Ca toata lumea, stiam ca designerii ei preferati – Givenchy si Balenciaga – o imbracau si pe ecran, si off stage.

Dar nu stiam ca Ferragamo este cel care i-a creat primii balerinii, purtati in Vacanta la Roma. Cum i-a venit ideea? Postura eleganta a lui Audrey se datora anilor de balet si, dupa ce designerul a cunoscut-o si a studiat elemente ale balerinilor propriu-zisi, a desenat cateva modele. Unul din ele este patentat si depus in 1957 la Arhiva centrala de stat. Si atunci ca si acum, femeile iubesc balerinii pentru comoditate dar si pentru ca spera ca, prin purtarea lor, sa devina la fel de gratioase si cochete ca Audrey. Barbatii, in schimb, ii urasc. Pentru ei, a fi sexy inseamna a fi pe tocuri.

“The other Hepburn and men’s shoes” nu este numai despre Katherine si stilul ei androgin, ci si despre Marlene Dietrich, Eleanor Roosevelt si Greta Garbo. Aici am aflat ca Chanel a creat o variatiune de pantofi Spectator (oxforzi cu sireturi, in doua culori).

“Take to your platforms” este capitolul din care iti dai seama cand e scrisa cartea (2004), pentru ca autoarea se opreste cu trecerea in revista cam in perioada Spice Girls, iar apoi se contrazice pe sine. Intr-un paragraf spune “every now and then, they reappear, but by and large they remain an embarassment”, iar cateva randuri mai jos, descriind o tinuta a Monicai Bellucci: “never a pair of platforms appear so elegant”. In mod evident nu a vazut pantofii din ultimii doi ani   Anyway, ca sunt de la YVS sau de la Prada, e bine de stiut ca talpile platforma se numeau la origine chopines si au fost initial purtate de prostituate si curtezane, apoi de doamnele respectabile din Venetia secolului 15. Unii spun ca, de fapt, venetienii i-au adus din Turcia – unde erau folositi in hammam-uri pentru ca picioarele femeilor sa nu se ude – , altii ca vin din Spania. Dupa 1600, au disparut de pe harta modei, ca sa reapara in perioada contemporana, interbelica, recreati tot de Ferragamo.

Pantofilor rosii li se dedica un intreg capitol, “The Mysterious magic of the red shoes“, la fel ca si cizmelor de ploaie  (“Rain: a divine punishment”) fara de care “remaining elegant in snow or rain is a virtual impossibility”. Mai exista un capitol despre incaltamintea barbateasca (“What men say when they talk about shoes”), doua despre beneficiile si/ sau aspectele negative ale purtarii tocurilor inalte (“Health and shoes: a topic that won’t be broached” si “Ten rules for happy feet“), iar la final unul despre cum sa ne iubim si ingrijim pantofii.

Inainte de glosarul de la final, am mai gasit o informatie interesanta. Se pare ca Ferragamo impartea femeile in trei categorii, in functie de marimea purtata la pantofi: Cenusarese, cele cu picioare mici (35-36), Afrodite (37) si Aristocrate (38 si mai sus).

In concluzie, e o lectura placuta care te mai si invata una-alta (pana la urma, asta e scopul cartilor, nu doar sa iti umple timpul).  Regretele mele referitoare la carte se refera la calitatea traducerii si la lipsa ilustratiilor. Dar ma rog, nu le poti avea pe toate…

Cat de dureros, cat de jenant, cat de… redundant. Asa de tare m-am plictisit de Kate Moss, incat ma exaspereaza orice alta chestie care o mai aduce inca o data, again and again, la nesfarsit, prin cine stie ce mijloace, pe prima pagina. Am ajuns la concluzia ca, de fapt, toata smecheria este orchestrata de vreun impresar al ei, nu pot sa cred ca toate femeile din lume sunt obsedate de stilul ei, interesate de viata ei, fascinate de ce inseamna Moss. Pur si simplu, nu pot sa cred ca femeile sunt atat de credule si atat de dezorientate, incat sa simta nevoia de a copia infatisarea cuiva, ca e Moss sau Posh. Hai sa fim seriosi, uitati-va bine la ea, a ajuns cabotina, isi joaca propria viata, iar infatisarea ei este uneori banala.

La faza cu statuia ei din aur – in caz ca nu stiati, e vorba de o statuie de 50 kg, turnata din aur, intitulata The Siren, care o reprezinta pe Moss intr-o pozitie de yoga cu picioarele incrucisate dupa ceafa! expusa la British Museum!!! La British Museum, acolo unde sunt expuse statuete din Ciclade si artifacte din perioada carolingiana! Give me break…  – Moss e atat de evident megalomana, a declarat ca “statuia o ridica {pe ea insasi} la nivel mitic”, iar sculptorul spune ca a folosit-o drept model pentru ca dorit sa imortalizeze idealului de frumusete al momentului.

Anyway, dupa statuie, dupa colectiile pentru Topshop, dupa jobul de muza pentru X si Y, dupa acrobatiile ca dansatoare/ cantareata/ compozitoare, acum a venit randul beletristicii.  E adevarat ca nu ea este autoarea cartii (ar fi fost culmea), dar judecand dupa recenzii este plina de sfaturi, recomandari, tips and tidbits ale ei. Si multe fotografii, care incearca sa schiteze evolutia stilului ei de-a lungul timpului.  Dupa cum am citit pe un site, “interesant”este faptul ca in nici una din fotografiile ales, tinutele purtate de ea nu par demodate sau depasite. “Clothes go in and out of fashion, but that’s not real style. Style has to be classic”, explica super-manechina. Oh, bless… Peste 50 de ani, citatele ei vor fi la fel de uzitate ca cele ale lui Chanel.

Ca sa va faceti o idee despre ce sa asteptati de la carte, e suficient sa cititi recenzia de pe amazon: fashion icon, with innate and instinctive sense of style, international trendsetter, a one-woman revolution, with the most famous wardrobe in the world, iconic outfits…

Cartea e incadrata la chick lit, dar se pare ca e recomandata si studentilor la design. Si fanelor lui Kate Moss, evident. Costa 11.99 lire sterline. Nu zic ca toate ar trebuie sa avem pe noptiera Dostoievsk, Patapievici sau Rushdie dar totusi…

Am cumparat “Manual de Stil”, cartea Danei Budeanu, in urma cu cateva saptamani. Am terminat de citit cartea abia acum cateva zile – dupa mult timp de cand am inceput-o, cred ca pur si simplu nu reusea sa imi mentina atentia treaza suficient de mult timp. Am lasat impresiile sa se sedimenteze inca cateva zile, m-am gandit ca nu e corect sa scriu o recenzie sub impulsul momentului.

Titlul si aspectul cartii

Voi incepe cu titlul. Excelent ales, este “carligul” care iti trezeste interesul. Evident ar trebui sa reflecte continutul, sa fie chintesenta cartii. In cazul nostru, titlul e ambivalent-interesant.

Pe de o parte mi-a creat pana si mie, care lucrez in domeniu, niste asteptari foarte mari, exagerate. Ma gandesc cum se simte o simpla femeie, care simte cu adevarat nevoia unor sfaturi practice, plateste 40-50 RON si ajunge acasa, incepe sa citeasca si se trezeste in fata unei mari dezamagiri. Adica, daca te apuci sa citesti un Manual de stil, nu te astepti ca la final sa fii mai… luminata, mai desteapta, mai bine imbracata? Nu ai vrea sa ai un sentiment de eliberare si usurare: “Ah, in sfarsit, acum stiu EXACT ce sa port, ce sa aleg din dulap si ce mi se potriveste! Ce chestii destepte!”? Eu stiu ca asta as astepta de la un adevarat manual… Pe de alta parte, manualul este “de stil” – cea mai ambigua notiune, una dintre cele cu mii de intelesuri, cea mai grea de definit cand e vorba de tine.  Iti vorbeste despre ”stil”, nu de moda, nu de principii vestimentare, nu de siluete si ce i s-ar potrivi fiecareia, nu despre cum sa camuflezi o burtica sau ce sa porti daca ai fundul mare. Asadar per ansamblu, cu indulgenta, manualul Danei Budeanu iti explica ce inseamna eleganta personala si este presarat din loc in loc cu sfaturi si ponturi.

Tot pe lista punctelor pozitive mi-am notat aspectul cartii. Foarte atragator, foarte feminin, multe ilustratii dragalase si colorate, tiparitura pe hartie lucioasa, titluri elegante, unele caligrafiate. As fi preferat fotografii, dar asta e…

Capitolele

Cartea e impartita in cateva capitole de bun-simt: Inceputul, Inspiratia, Da si Nu, Dulapul tau, Accesoriile, Haine potrivite, Ponturi, Alfabetul stilului.

Capitolul care mi-a placut cel mai mult – si in care am simtit intr-adevar personalitatea autoarei – este Inceputul, in care ti se ofera o lista cu elementele de baza ale unei garderobe de zi si de seara (de la jeansi, Tshirt si geanta mare, la rochia neagra, pantofi rosii cu toc, poseta plic), urmate de sugestii de tinute (combinatii de haine, accesorii, machiaj si coafura) in diferite stiluri. Dana pare sa prefere 3 stiluri: punk (parca o si vedeam pe Irina Lazareanu imbracata in tinutele recomandate), hippie-luxe (foarte Cavalli S/S 2008 sau Saint Tropez, adica mult glam tip JLo) si lady-like (manusi, palarii, perle, fuste evazate pana la genunchi, ca pentru Reese Witherspoon sau Rennee Zellwegger).

Un alt capitol amuzant a fost si cel legat de inspiratie, poate si pentru ca sunt listate cateva filme care au influentat moda. Amuzant nu in sine, ci pentru ca tocmai terminasem un articol identic, daca vreti sa il cititi aici.

Continutul

Nu exagerez cand spun ca lasa de dorit. MARE, mare dezamagire. Pentru ca de fapt, din punctul meu de vedere, aici s-ar fi vazut valoarea unei astfel de carti.

Cu exceptia catorva pagini la inceput, recomandarile sunt foarte superficiale, foarte expeditive si mult prea stereotipice, cu nimic mai deosebite decat generalitatile pe care le citesti intr-o revista oarecare: “O pereche de ochelari mari, negri, este un accesoriu foarte sic”; “Tinutele de zi sau cele ale timpului liber sunt relaxate, comode, fara decolteuri proeminente si haine mulate excesiv” sau “Prezenta rochiilor in garderoba unei femei este obligatorie”. Ati aflat ceva nou? Nu, asa ziceam si eu… Sunt informatii de bun-simt, pe care mai toate femeile le cunosc. Poate nu le exprima in cuvinte, dar ele exista, ca informatii in sertarasul din creier dedicat modei si stilului.

Am simtit ca cartea a fost scrisa “pe genunchi”, cum se spune – nu neaparat in graba, dar fara sa i se acorde suficient timp de gandire. Ba chiar indraznesc sa spun ca a fost vorba de o casuta de bifat in CVul autoarei – “ok, acum sunt si publicata! E o carte cu numele meu pe-acolo!”

In prea multe locuri, sfaturile sunt exagerate, cazand in snobism si elitism. Exista un capitol dedicat diamantelor, in care sunt listate ca must-have-uri un ceas Chopard si un lant cu pandantiv Cartier. Lasand la o parte faptul ca doar 1% din populatia feminina a Romaniei isi poate permite un ceas de 40,000 euro, mi se pare penibil, superficial si ingrozitor de dictatorial sa dai astfel de verdicte – in subtext, desigur: “nu ai stil decat daca porti un ceas de zeci de mii de euro!”  Da, stilul inseamna si calitate, dar la fel de mult inseamna personalitate, unicitate, un fler special. Sa nu exageram punand atat de multa valoare pe “ambalaj”, ok?

Tot la capitolul exagerari. Dragele mele, in caz ca nu stiati, trebuie neaparat sa aveti in dulap apreschiuri Chanel sau Celine. Nu va prezentati pe partie altfel incaltate, va rog.  Doar asa puteti intra in vorba cu Victoria Beckham sau Kate Moss (si ele poarta apreschiuri Chanel, am vazut eu intr-o fotografie!) Ah, iar daca nu aveti in plan achizitionarea unei NOI haine de blana scurte, stiati ca puteti taia o haina lunga dar mai veche? oh for crying out loud…

Divangand putin, pe tot parcursul cartii am incercat sa ma pun in pielea unei femei pentru care stilul si imbracamintea reprezinta doar o parte mica din existenta, adica o femeie normala. Va spun sincer, dupa cateva pagini, mi-am dat seama ca as considera unele referinte de-a dreptul dispretuitoare: vezi mai sus.

Undeva la marginea dintre bine si rau, in cartea Danei exista o avalansa a marcilor de lux (in special in capitolele dedicate accesoriilor si incaltamintei): Hermes, Chanel, Celine, Bulgari, Louboutin, Louis Vuitton, Balenciaga, Zagliani, Manolo Blahnik, Jimmy Choo, Piaget, Grisogono, Lanvin, Zoe Morgan, Kenneth Jay Lane, Van Cleef&Arpels, William Sharp, Philip Treacy, Ferragamo, Tom Ford…

De ce spun ca e la limita intre pozitiv si negativ? Pe de o parte, partea pozitiva este ca insiruirea lor la anumite capitole iti face cunostinta cu cateva nume care reprezinta calitatea, luxul pe nisa respectiva. Ok, poate nu o sa iti poti cumpara niciodata o brosa Van Cleef & Arpels, dar poti cauta pe internet modele, iti faci o idee despre ce inseamna frumusetea si eleganta acelui stil apoi ori cauti una asemanatoare dar in bugetul tau, ori iti comanzi una la un bijutier, ducandu-i o fotografie (o sa fii surprinsa cat de multi bijutieri pot face copii! Nu vor avea si diamantele, dar ma rog…)

Partea negativa este evidenta: miroase a snobism de la o posta, iar autoarea a uitat cui se adreseaza. Nu ma indoiesc ca Dana Budeanu cunoaste indeaproape produsele respective, dar nu Mihaela Radulescu (care ii este clienta si a scris introducerea cartii si intr-adevar poarta un inel cu diamant de cateva zeci de mii de euro) ii va citi cartea, ci o femeie tanara care simte nevoia unor indrumari si a unor sfaturi practice.  Asa cum scrie si Andreea aici, iti da senzatia ca citesti “o lista cu produse de cumparat la supermarket, in care fiecare obiect odata achizitionat este bifat la categoria done that“.  A vrut doar sa impresioneze prin mentionarea brandurilor? Poate…

Personal, as fi preferat o altfel de abordare, in care sa existe o listare practica si in functie de buget a marcilor. Sa zicem: fara remuscari (marci obisnuite pe care le gasesti pe piata romaneasca sau la care poti avea acces relativ usor: Mango, Zara, H&M, TopShop, Oasis, Promod, Esprit, Debenhams), usoare remuscari (Hugo Boss, Stefanel, See by Chloe, Armani Exchange, Lacoste, Tommy Hilfiger, Karen Millen, Vanessa Bruno, Calvin Klein sau marcile care se vor gasi la Peek&Cloppenburg, high-end) si remuscari pe termen nelimitat (aici intra toti designerii care poti fi cumparati de la The Place, Victoria 46, eventual L’Armoire).

Cu ce ramai, de fapt, dupa citirea cartii?

Cu o lista a hainelor potrivite pentru zi si pentru seara (cate 10 pentru fiecare moment al zilei)
Cu cateva idei de tinute in functie de articolul vestimentar si pentru cateva ocazii (first date, nunta ziua, cand esti gravida, cand calatoresti)
Cu o lista a multor marci de lux
Cu o idee despre ce crede Dana Budeanu ca inseamna stilul si eleganta

Ce pierzi sau ce nu obtii?

Nu obtii prea multe sfaturi practice, care sa te ajute ca de maine sa te imbraci mai bine sau sa iti identifici propriul stil
Nu obtii o ilustrare vizuala a sfaturilor, si asa putine (recomandarile de tinute, de exemplu, ar fi fost cool sa fie exemplificate astfel)
Nu obtii nici macar o descriere a stilurilor vestimentare esentiale (cum se defineste un stil clasic, care sunt elementele unui stil dramatic) sau o fisa cu ilustratii/ interpretari ale fiecaruia
Nu gasesti un chestionar prin care sa determini in ce stil te incadrezi sau, mai rau, daca ai gust sau daca ai o infatisare kitsch (ma rog, sa spunem ca asta e subiect de interpretare…)

In final, merita cartea cumparata sau nu?

Greu de spus. Nu este o carte de referinta, la care sa te intorci time and again ca sa verifici daca ai ales bine accesoriile sau croielile. As citit-o de curiozitate daca mi-ar fi oferita drept cadou; as pastra-o dar nu as considera-o mai mult decat un compendiu de citate despre stil si o insiruire a unor branduri de lux.  Daca sperati ca in Manualul de Stil sa gasiti raspunsuri la dilemele din fata dulapului, nu cumparati cartea. In schimb, daca aveti chef de o lectura usoara la un picnic sau la vara, pe malul marii, atunci e ok. Cel mai bine, imprumutati-o e la cineva care deja o are, ca sa economisiti 50 lei.

PS: Stiti ca exista vorba aceea: “cine se scuza, se acuza”. Nu am sa imi cer scuze cu privire la recenzia de mai sus, este cat se poate de sincera si obiectiva. NU este scrisa cu invidie pentru ca, fara modestie, cred ca as putea scrie o carte mult mai buna (poate chiar am sa o fac!) Am incercat sa gasesc pe internet o recenzie favorabila dar nu am gasit. Ceea ce inseamna ca poporul a votat

Daca ati citit cartea, as vrea sa stiu care este parerea voastra. Ce v-a placut, ce ati invatat, ce ati aplicat? Ce vi s-a parut ca lipseste, ce vi s-a parut in plus? Prea simpla, prea generala? sau prea elitista?