“In cautarea Sfantului Graal”. Asa ar fi corect sa se numeasca urmatoarea carte despre stil pe care o voi cumpara. “Style Clinic” am primit-o cadou de ziua mea, dupa ce statuse luni bune in stand-by pe wish list pe amazon (publicarea cartii a fost amanata cel putin 10 luni) si, stiind ca e scrisa de Paula Reed - senior fashion editor la Grazia UK (care are cu totul alt statut decat geamana francizata din Romania, Diva) - abia asteptam sa pun mana pe ea.

Eh, ca si cautarea Sfantului Graal, gasirea adevaratului stil este la fel de elusiva. Stim ca exista acolo undeva, indicii sunt la tot pasul, redactorii de moda ne ofera lunar sfaturi, designerii empatizeaza cu dorintele si aspiratiile noastre, criticii vestimentari devin mai putin acizi iar din cand in cand, cate un jurnalist de moda vrea sa ne faca viata mai usoara, publicand cate un “best of” al recomandarilor sale despre moda si stil.

“Style Clinic” nu ar fi o carte rea, daca ar fi prima sau singura de acest gen: extrem de multe fotografii cu celebritati de diverse varste si tipologii (de la Rachel Bilson si Keira Knightley, la Sofia Coppola, Kim Catrall, Diane Kruger, Diane von Furstenberg si Sarah Jessica Parker), sfaturi destul de generalizate (baza garderobei trebuie sa fie: o camasa alba, un cardigan subtire, un sacou, 3 perechi de pantaloni, o rochie neagra, o fusta de zi, 3 perechi de incaltari samd) si relativ superficiale (“wearing a single breasted suit with a super-feminine underlayer, such as a lace camisole or chiffon slip, is not the latest fashion trick but always looks great” sau “effortless chic is fashion biggest lie; great wardrobes don’t just happen”).

Cartea e organizata foarte logic. Paula Reed recomanda ca primul pas (Chapter 1: Wardrobe Rehab) sa fie facut in directia epurarii si organizarii garderobei, impartindu-ti hainele in cateva gramezi pe care sa le triezi metodic, minutios si fara scrupule.  Fii ordonata si pune-ti hainele inapoi pe “sectiuni”, fa curat in dulap primavara si toamna, nu aglomera dulapul… bla-bla, cam acesta sunt genul de sfaturi la acest capitol. Ceva nou? Nu, deloc.

Urmatoarele 5 capitole, adica prima jumatate a cartii, raman la aceleasi nivel de sfaturi/ recomandari pentru incepatoare in ale stilului:

- Fashion’s all-time wardrobe fixers, o scurta trecere in revista a articolelor vestimentare clasice
- Figure flattery, un scurt capitol despre siluete (intre noi fie vorba, de mult nu am mai intalnit un astfel de capitol atat de prost scris; pentru Reed exista doar femei plinute, femei mici de statura, femei cu silueta baieteasca si femei cu silueta para)
- Dressing your age, un fel de Harper’s Bazaar Fabulous at every age
- Secrets of the successful shopper, care incepe cu ce ar trebui sa se gaseasca pe lista ta cumparaturi, cateva intrebari pe care sa ti le pui inainte de a-ti cumpara haine, un reminder legat de silueta si un A-Z de sfaturi amuzante (de ex: Browse: go slowly and don’t be overly ambitious, you probably won’t be able to afford your wish list in one go sau Memory: not to be trusted; if you’re looking for a piece to wear with another, bring the item you need a match for).

In a doua jumatate a cartii, Paula Reed se leaga de 6 sectiuni ale garderobei: mantouri, costume/ taioare, pantaloni, rochii, fuste, accesorii (genti, incaltaminte, bijuterii, esarfe, curele etc).  Sfaturile nu sunt rele dar tot nu am reusit sa gasesc o “perla de gandire” care sa ma faca sa exclam: “da, uite ca mai sunt lucruri pe care le aflu si pe care trebuie sa le invat!”

Am remarcat totusi doua lucruri pozitive, prin prisma faptului ca autoarea este jurnalista la o revista saptamanala de moda.  Nu exista nici un capitol dedicat tendintelor si nici nu am simtit o subliniere a acestora.  Din contra, sfaturile practice de stil primeaza in timp ce enunturile despre trenduri si fashion sunt minime.  In plus, fotografiile tinutelor (alese, in principal, de pe net-a-porter) sunt bine alese, au o alura contemporana si moderna, fara a fi exagerat de trendy.

Altfel, “Style Clinic” e un fel de InStyle Secrets, combinat cu Harper’s Great Style si cu foarte putin US Secrets of Celebrity Style. Nimic spectaculos, nimic extraordinar, nimic care sa o faca o carte de capatai.

Pe de alta parte, prefata contine si un disclaimer, pentru ca Paula Reed spune ca “Style Clinic” nu te ajuta sa fii “perfectly dressed when you get to the last page. A few shopping lists and bullet points will give you ideas where to start.(…) This book will offer you tips and guidelines to help you find your way through acres of choice. It will reacquaint you with some simple fashion rules that somehow are forgotten in the rush to bag a big new trend.”

Ei, aici cred ca e de fapt marea dezamagire. De ce imi oferi o carte cu reguli de baza de stil (si alea ciuntite), cand asteptarile mele sunt la cu totul alt nivel, stiind ca autoarea este una dintre cele mai bune editoare de moda din Marea Britanie?  Ca sa nu mai spun ca “spiritualitatea, inteligenta si caldura” cu care aparent a fost scrisa cartea, lipsesc de fapt cu desavarsire.

Recomandarea mea: nu va obositi sa o cumparati, desi este o lectura placuta din punct de vedere estetic.  Cautati-o pe scribd.com sau alte siteuri de acelasi fel.  Cheltuiala nu merita efortul minim intelectual, necesar citirii ei.  In plus, dupa ultima pagina o veti pune deoparte si veti continua sa cautati Sfantul Graal.

Style Clinic poate fi cumparata de pe Amazon.co.uk, costa £ 10.52 ($27.95).

Fotografii: harpercollins.com

Sunt curioasa daca va ajunge la noi pe ecrane (ma indoiesc!), desi a avut premiera la Venetia in septembrie. Este debutul regizoral al lui Tom Ford - cadre minutios si estetic executate in care Ford reuseste sa exprime atmosfera anilor ‘60 prin lumina, jocul actorilor si evident imbracaminte, culori splendide si un montaj de exceptie unde se vede mana lui Dan Bishop si a regizorului de imagine Eduard Gau, o Julianne Moore mai frumoasa si mai expresiva ca oricand, un Colin Firth la milioane de ani distanta de domnii lui Darcy (din Bridget Jones si adaptarea dupa Austen) - un suflet zdrobit de durere sub o fatada impasibila de profesor de engleza.

Filmul se pare ca deja a primit recenzii favorabile - Times UK il numeste “a thing of heart-stopping beauty… There will be critics who will be unable to get past the director’s background, but rest assured: Tom Ford is the real deal.” Verdictul Variety este la fel de entuziast si pozitiv: “Luminous and treasurable, despite its imperfections. An impressive helming debut for fashion designer Tom Ford”, iar Playlist il descrie ca fiind “expressive, immaculately shot and impeccably well-groomed film — it’s not Tom Ford for nothing, the costuming, set design and camera work is the utter beauty of detail and precision.”

Cat despre Ford-regizorul himself, in interviurile citite el ramane la fel de distant si ambitios  ca Ford-designerul:  “People who don’t know me well will be very surprised by the film. It shows a different side of me.” In WWD, spunea: “The process seems really natural to me, and I’d ideally like to make a film every three to four years.”  But he’s trying to keep his two careers separate: “I didn’t want to be perceived as some fashion designer who’s come to Venice and decided to make a film . . . I wanted to avoid anything to do with fashion, and I wanted the film to speak for itself.”

Cand n-ai ce face, ai vazut tot ce te interesa pe youtube, ti-ai urmarit prietenii pe Twitter si MySpace si te-ai plictisit de citit bloguri, ce faci? Te apuci sa citesti reviste online, de moda - una, doua sau zece. De ceva timp, mai toata lumea, de la Net-a-Porter pana la Wall Street Journal sau agentiile de modelling lanseaza publicatii online si cauta modalitati de a profita de pe urma lor.

Dezvoltatorii de content au avut dintotdeauna o sarcina grea in a crea o distinctie clara intre simplele siteuri de moda si revistele online din aceeasi nisa. Cu toate astea, revistele online aparute in ultimul an sau doi sunt diferite si au trei lait-motive:

Multimedia. Aceste reviste sunt un adevarat caleidoscop multi-media: multe clipuri video, bloguri, comunitati, slideuri share-uite samd. Atragerea si loializarea cititorilor mai tineri si foarte tech savvy inseamna a le oferi o experienta multimedia.

Integrarea.  Secretul este sa poti crea o experienta cu adevarat “integrata” prin intermediul diferitelor canale. Cum faci, de pilda, ca o pagina offline sa fie la fel de atragatoare ca una online? Creand content suplimentar, care poate fi consumat separat si/ sau impreuna, offline si online, si care sa satisfaca si cel mai exigent client.

Convergenta. Style.com combinat cuBergdorfGoodman sau alt site al vreunui department store prestigios. Companiile care ofera web content integreaza modele de business de e-commerce in siteurile proprii, in timp ce firmele de e-commerce isi creeaza propriul content, devenind astfel si destinatii de content de sine statatoare.

Daca vi se pare ca totul suna mult prea tehnic, iata cateva dintre cele mai interesante concepte care ilustreaza cele 3 concepte de mai sus.

1. Net-a-Porter Notes. Oricine are cont pe net-a-porter primeste newsletterul lor saptamanal: pictoriale bine facute dar fara a fi conceptuale, mini-articole despre trenduri, uneori chiar interviuri sau liste de must-buys ale celebritatilor. Natalie Massenet chiar declara la un moment dat ca Notes este esential pentru a face din site o destinatie atat de shopping, cat si de content. Faceti click pe imaginile preluate de pe catwalk si sunteti transferate in lumea comertului online. Foarte eficient.

2.  T Magazine (apartine de NY Times). Editoriale excelente, interviuri exclusive, fotografii frumoase, chiar pagini de reclama - este locul in care ai cea mai apropiata experienta de cititul unei reviste tiparite, offline. Dar asta nu e totul. T Magazine ridica cititul online la un alt nivel, adaugand un blog zilnic, “The Moment”, si clipuri video. Rezultatul este o experienta multimedia de calitate.

3. Vogue.co.uk. Este mai mult decat varianta online a revistei. Desi inca nu are o parte de e-commerce, clipurile video special create pentru Vogue TV, stirile, blogurile,  aparitiile fotografiilor de pe catwalk aproape in timp real sunt un semn ca siteul priveste mult spre viitor.

4. Iconique. Lansata initial in 2000 (deci un fel de pionier al acestui spatiu), revistaIconique este rezultatul creatiei lui Joost van Gorsel. Desi este creat in flash (ceea ce incetineste timpul de downloadare), siteul reuseste sa atraga cu prezentarile de moda virtuale, podcasturile fantastice si mesajele de bun-venit sexy. Mini-filmul despre tendintele primaverii 2009 merita urmarit.

5. Fashion156.com. La fiecare 156 de ore (adica 12 zile), siteul publica o noua editie a revistei sale virtuale, tinand pasul cu moda la modul literal. Intre colaboratorii la editoriale se numara cativa bloggeri faimosi (Queen Michelle, iar cu ceva vreme in urma, Susie Bubble). Fashion156 este o platforma pentru tinere talente si abordeaza moda dintr-o perspectiva young, hip & trendy. Printre ideile destepte se numara si partea de linkuri catre parteneri e-commerce (in sectiunea de must-have), ceea ce in mod evident inseamna comisioane si referral fees provenite din clickuri.

6. BBC Thread. Profitand de momentul propice pentru moda etica, BBC-ul a lansat o revista online - audienta este formata din tineri socially conscious, intresati de tot ce inseamna reciclare si moda eco. Continutul revistei merge de la sectiuni preocupate de impactul industriei textile asupra mediului pana la articole despre initiativele si inovatorii acestui domeniu.

7. Hint Mag. Aceasta revista a creat chiar un fan club in randul celor care o citesc, in special datorita Hinterviurilor cu diverse personalitati din industria modei. Luna aceasta, exista editoriale despre saptamana modei masculine de la Paris si un interviu cu Fabien Baron, “graphics guru, branding visionary, creative director extraordinaire, multitasking myth-maker”.

8. New York Look. Este vorba de editia online a New York Magazine - editoriale interesante (interviu cu Alber Elbaz si momente pe podium cu Sacha Baron Cohen), o trecere in revista a tendintelor pentru primavara 2009, profiluri din modelling samd. La fel ca si Heineken, probabil cea mai buna revista online de moda.

9. Very Elle. In urma cu un an, Elle Franta a lansat aceasta noua revista integrata, online si offline, care este de fapt replica virtuala a celei tiparite - inclusiv cu paginile de reclama. Sunt adaugate cateva sectiuni interactive. Chiar daca este en francais, cititorii pot intelege si observa cum revistele clasice, din print, vor putea fi transferate in sfera internetului fara sa piarda din forma si continutul variantei offline.

Fara sa le mai trec pe aceasta lista, merita mentionate inca cateva: MC Magazine (www.mcmag.co.uk);  Unvogue (www.unvogue.com) si Luxury Culture (www.luxuryculture.com). Voi ce cititi?

Cand cineva vorbeste despre Sex and the City (serialul sau filmul, whatever), intotdeauna aduce vorba despre moda, despre prietenia dintre cele 4, despre Manhattan, despre Patricia Field, despre una, despre alta. De curand, citind niste articole mai vechi, mi-am dat seama ca SATC a devenit indragit si datorita dialogurilor sau voice-over-urilor: spumos de sarcastice, pigmentate de discutii foarte politically incorrect, genul care - daca le tii minte - devin citate clasice. Am cautat online si am facut o selectie care, pe mine cel putin, ma face sa imi comand ACUM intreaga colectie de pe amazon. Enjoy si spuneti-mi care v-a placut cel mai mult.

Carrie: I admit it’s tempting to wish for the perfect boss - the perfect parent - or the perfect outfit. But maybe the best any of us can do is not quit, play the hand we’ve been dealt, and accessorize what we’ve got.

Carrie: It’s really hard to walk in a single woman’s shoes — that’s why you sometimes need really special shoes!

Charlotte: Imagine, being blind and not being able to see a beautiful day like today. Can you think of anything worse?
Anthony: Stonewashed jeans and a matching jacket.

Carrie: Honey, if it hurts so much, why are we going shopping?
Samantha: I have a broken toe, not a broken spirit.

Stanford: Oh my God, she’s fashion road-kill!

Carrie : I fell. I fell in Dior. So I decided that the more I purchased the less they’d think of me as the American who fell in Dior.
Aleksandr : They don’t think like that.
Carrie : Well, not anymore they don’t. This is the shopping equivalent of a lobotomy.

Carrie : How about I read you a little bit of my favorite poetry?
Aleksandr : Please.
Carrie [Reads from Vogue] : “C**ktails at Tiffany’s calls for classic charm. Oscar de la Renta sleeveless silk full skirted dress with black patent leather bow belt.” Now that is pure poetry.

Samantha : This funeral is better than fashion week!

Miranda : I had to walk all the way from the subway in these heels. My feet are killing me.
Steve : Why didn’t you just carry them and wear sneakers like everyone else?
Miranda : Stop. You can take me out of Manhattan but you can’t take me out of my shoes.

Carrie : I tried the trapeze yesterday for that piece that I’m writing.
Charlotte : I could never! I have the most terrible fear of heights.
Carrie : Well, I do not. You’ve seen my shoes.

Samantha : Just look at this street! Stella McCartney, Alexander McQueen. The only designer name that belongs in the Meatpacking District is Oscar Mayer.
Carrie : I never liked his clothes. Too fatty.

Carrie (about her shoes) : I like my money right where I can see it: hanging in my closet.

Carrie : I’ve spent $40,000 on shoes and I have no place to live? I will literally be the old woman who lived in her shoes! I’m homeless! I’ll be a bag lady! A Fendi bag lady, but a bag lady!!

Carrie : Yes, I’d like a cheeseburger, please, large fries and a Cosmopolitan.

Carrie : Here. Swear. Swear on Chanel.

Carrie : I made him swear on Chanel.
Miranda : Well, as long as he took the oath of fabric!

Carrie (about her tombstone) : It’s over for me. “Here lies Carrie. She had two loves and lots ‘o’ shoes.”

Carrie : You just caught us a little off guard with the lesbian thing.
Samantha : That’s just a label, like Gucci or Versace.
Carrie : Or Birkenstock.

Carrie: You can’t run. Your shoe straps will break!

Miranda : Why didn’t you just get an automatic?
Carrie : I love this car! It goes with my outfit.

Charlotte [whispering] : Could you please not use the F-word in (a) Vera Wang (boutique)?

Carrie : I figured we made a good match. I was adept at fashion; he was adept at politics. And really, what’s the difference? They’re both about recycling shop-worn ideas and making them seem fresh and inspiring.

Carrie : I realized I was in the throes of an existential crisis. One that not even the sight of this season’s Dolce & Gabbana strappy sandals could lift me out of.

Miranda : Whatever happened to aging gracefully?
Carrie : It got old.

Susan Sharon : It’s 100% Italian cashmere and light as a feather.
Carrie : God, I love it! It’s a cashmere-acle!

Carrie [buying a pregnancy test] : Which kind do I get?
Miranda : Here. This one’s on sale: half off.
Carrie : I just spent $395 on a pair of open-toed Gucci’s last week. This is not the place to be frugal.

Sales guy [to Carrie and 20-something Sam, who were making out in a Banana Republic dressing room] : Please. This isn’t the Gap.

Charlotte : In some cultures, heavy women with mustaches are considered beautiful.
Samantha : And you’re looking at me while you’re saying that?

Carrie : Modelizers are obsessed not with women but with models, who in most cities are safely confined to billboards and magazines, but in Manhattan actually run wild on the streets, turning the city into a virtual model country safari where men can pet the creatures in their natural habitat.

Carrie : He was like the flesh and blood equivalent of a DKNY dress: you know it’s not your style but it’s right there, so you try it on anyway.

Fotografii: hbo.com

Recunosc, cu multa stanjeneala, ca de foarte mult timp nu am mai citit o carte “grea”. In ultima perioada, in special, nu doar ca m-am lasat pe tanjeala dar chiar aleg cu buna stiinta lecturi usoare.

Va imaginati, deci, senzatia de relaxare care m-a cuprins cand am cumparat, apoi citit “I want those shoes” (scrisa de Paola Jacobbi). Compromisul perfect, am zis eu: e o carte (adica nu o revista pe care o rasfoiesti in juma’ de ora), e in engleza (cea mai buna metoda sa iti imbogatesti vocabularul cu termeni de specialitate si nu numai…), e despre pantofi (omg, mai e nevoie sa spun ceva?). Bine, bine, sa trecem la lucruri mai concrete - la recenzia propriu-zisa.

Cu unele carti e ca dragostea la prima vedere. Le deschizi si, dupa primele randuri, zici “wow” si te prinzi ca vei avea parte de o experienta frumoasa. Cu altele nu. Cu altele, e o chestie mai de durata, e nevoie de rabdare si de anticipare. Anyway, “I want those shoes” e in prima categorie, pentru ca incepe asa: “This book is dedicated to women, who understand. And also to men, who don’t. But who, in the end, grow to appreciate.” How cool is that?

Denumirile capitolelor sunt, fiecare, la fel de amuzante si nazdravane. Chiar daca cartea nu se va afla niciodata pe listele de lecturi obligatorii pentru cine vrea sa se specializeze in istoria incaltamintei sau in design de incaltaminte, tot merita citita - macar pentru placerea de a descoperi informatii neobisnuite despre pantofi, despre psihologia purtatoarelor, sau despre istoria anumitor branduri si modele.

“Women who talk with their feet (and run on heels)” spune mai multe decat credeam: de la un obicei al politicienilor napolitani de a oferi un singur pantof alegatorilor, inainte de vot pentru a-i motiva sa vina la urne - pentru ca al doilea sa fie primit dupa vot, pana la expresii idiomatice care arata locul picioarelor in civilizatia unui popor (englezescul putting oneself in someone’s shoes sau italienescul ragionare con i piedi) si la o pseudo-psihanaliza a motivelor pentru care femeile sunt atrase de pantofii cu tocuri.

“Sex and the Shoes” discuta, evident, despre legatura dintre cele doua. Heels = sex goddess; flatties = nun. Intr-un fel, continuarea logica a capitolului anterior: clic-clacul pasilor unei femei pe tocuri spune “uita-te cum imi misc soldurile”; o femeie in pantofi fara tocuri trece aproape neobservata. Tot aici interesant punctat basmul Cenusaresei, in care condurul joaca un rol important, dupa care se face trecerea la Sex and The City, in care cele patru femei “share two great weaknesses: men and shoes” and “shoes are an integral part of their personalities”. In acest capitol incep sa apara informatii tip trivia, dar foarte cool: unde apar sau sunt mentionati pantofii lui Manolo Blahnik? In afara de SATC, in “Bonnie and Clyde” (cantecul lui Jay-Z).

“The Comfortable Mocassin” este o lauda adusa pantofilor fara toc, “the choice of the woman with her head screwed on and plenty to get done.  […] who drives, who is into sports and who has no time for frivolous pursuits.” Si uite asa aflam ca mocasinii au fost la origine purtati de eskimosi si indieni nord-americani, iar astazi cei mai scumpi sunt cei de la Tod’s si, eventual, de la Gucci. Foarte haioasa catalogarea italiencelor (caci cartea e scrisa de o italianca) in functie de mocasinii pe care ii poarta: cele care isi duc copiii la karate, balet si ore de limba germana poarta Tod’s; super-bunicutele milaneze poarta Gucci, ornati cu o potcoava aurita; doamnele sportive poarta top-siders sau Sebagos cand pleaca in croaziera pe langa coasta Liguriei. Iarna, aceleasi femei incalta saboti belgieni, din pasla cu margini din piele si un ciucure pe mijloc, iar daca isi primesc prietenii in vizita in casa din Val d’Aosta, vor purta niste papucei venetieni din catifea numiti friuliane. Trivia interesanta aici: se pare ca, pe vremuri, cand englezoaicele purtau penny loafers (un fel de oxfords fara sireturi), puteau agata o moneda de siret. Partea pe care atarna moneda indica trecatorilor daca fata este “single” sau “paired up”.

“Trainers: Not just for Sport” incepe cu o scurta istorie a Keds-ilor, apoi vorbeste despre Converse, Nike si Adidas. Unul din lucrurile observate de autoare - si oricat MTV sau VH1 as privi, tot nu as fi facut legatura - este faptul ca show-bizul este extrem de important pentru nisa incaltamintei sport. “Music, in particular hip hop culture, has launched and continues to launch ever newer models of trainers (…). Show business has appropriated and, in its turn, taken to the limit a trend that is well established amongts ‘ordinary people’: an ever increasing attention to physical fitness and, as a consequence, to the steps necesarry for obtaining and maintaining it.” Iar o pagina mai tarziu, gasesc dovada a cat de oarbe suntem in fata modei - daca ni se spune ca SATC este pigmentat cu mega-branduri, tragem imediat concluzia ca filmul trebuie sa fie genial. Dar daca ni s-ar fi spus acelasi lucru despre The Royal Tenenbaums? (cine l-a vazut, mana sus!) Uite ca cineva a observat Wes Anderson este cel care atribuie fiecaruia dintre personajele din film cate un brand sport, in functie de “personalitate”: Ben Stiller este un Adidas aficionado, neurotica de Gwyneth Paltrow se imbraca numai in Lacoste, iar Luke Wilson pare o clona a lui Bjorn Borg si poarta doar Fila. Si ca sa terminam cu filmele si brandurile sport, Asics se bucura de un fashion moment datorita Umei Thurman si lui Kill Bill.

“A republic founded upon shoes” sau cum iti declarai apartenenta politica cu ajutorul pantofilor, in Italia anilor ‘70. Baietii cu orientare de stanga purtau bocanci Clark’s, astazi vazuti pe picioarele protestatarilor anti-Berlusconi, giratondini; fetele de stanga se incaltau cu saboti olandezi si espadrile cu talpa ortopedica. Baietii de dreapta preferau Barrow’s, un pantof englezesc cu varful ascutit, in timp ce fetele de stanga nu se puteau descalta de mocasinii Gucci. In anii ‘80, generatia tanara incepe sa poarte bocanci Timberland, iar astazi cei care protesteaza impotriva globalizarii se incalta cu Campers.

“The Imelda Syndrome” este, evident, despre obsesia noastra de a colectiona pantofi. Dusa, ca orice obsesie la extrem: “a pair of pink pumps today, a sporty ankle boot tomorrow; shoes that might only be worn once or bought because they were on sale; shoes that are too big or too tight, but proved irresistible at the time.”

“The point of life”, in care “the pointed shoe has the attraction of a forbidden game”, incepe cu o alta felie de istorie. Se pare ca stramosul pantofului cu varf ascutit este “poulaine”, o incaltare din secolul 15 al carui varf putea avea 8 cm lungime si care devine subiectul unei bule papale din 1486. Conotatiile si metaforele merg de la fetisism si masochism, la iluzia ocuparii unui spatiu mai mare, la un plus de autoritate si chiar la anumite obiceiuri ale unor popoare din Africa.

“The unconscious and the Louis Heel” is datoreaza existenta Regelui Soare care, fiind mic de statura, purta tocuri. Dar cum era rege, tocurile lui nu puteau fi simple, ci erau de fapt sculpturi si picturi in miniatura ale unor batalii celebre sau ale unor momente idilice.  In ziele noastre, regii tocurilor sunt Roger Vivier, Bruno Frisoni, Manolo Blahnik si Rene Fernando Caovilla. In 2004, geniul lui Frisoni a dat nastere unui pantof denumit “Madame Psy”, decorat cu sute de mini-pastile colorate, un fel de omagiu ironic adus anti-depresivelor. Cu alte cuvinte, este vorba de un pantof conceptual care invita femeile nevrotice sa isi abandoneze doza zilnica de Prozac in favoarea unei noi perechi de pantofi. Iar la final, capitolul se incheie cu un scurt profil psihologic al femeii care iubeste tocul Louis. (Iar daca vreti sa vedeti pantofi superbi din perioada respectiva, inchiriati Marie Antoinette al Sofiei Coppola si delectati-va cu sirurile nesfarsite de cutii colorate si pantofi din satin facuti de Manolo Blahnik. BTW, la un moment dat, intr-un colt apare o pereche de Conversi. Pe bune!).

“Women in boots” incepe tot cu o fila de istorie. Piratii si soldatii erau cei care, pe vremuri, puteau purta cizme, iar ca simbol al puterii si sireteniei apar in povestea lui Charles Perault, “Motanul incaltat” (va aduceti aminte de motanasul din Shrek? ). Femeile, preocupate numai de sarcinile domestice, purtau un fel de papuci tesuti, iar materialul din care erau facuti era un semn al statutului social. Abia in secolul 19 au inceput femeile sa poarte cizme, si astea pentru calarie, pentru ca apoi sa apara botinele cu sireturi ascunse sub crinoline, in perioada Victoriana. Ei, si de aici lucrurile au luat-o razna: in anii ‘60 cizmele inalte se poarta cu fuste mini, apar cizmele tip Barbarella - albe, din plastic, create de Giulio Coltellacci -, pe strada se poarta Courreges si Paco Rabanne si se fredoneaza “These boots are made for walking”, iar dupa anii ‘80 incep sa se poarte cizmele de cowboy. Geniale sfaturile de la finalul capitolului, care se refera la momente in care sa nu porti cizme. Preferatul meu este nr.3: “Clandestine amorous assignations. If you get caught in flagrante, prcious seconds are lost getting dressed.”

“The pump  and the eternal illusion of being Audrey” este, din pacate, cel mai prost tradus capitol dintre toate. Gingasul balerin este inlocuit, in traducere, cu “pump”, care este de fapt escarpenul cu toc mediu. Trecand peste acest impediment, este un scurt omagiu adus gratiei si stilului lui Hepburn. Ca toata lumea, stiam ca designerii ei preferati - Givenchy si Balenciaga - o imbracau si pe ecran, si off stage. Dar nu stiam ca Ferragamo este cel care i-a creat primii balerinii, purtati in Vacanta la Roma. Cum i-a venit ideea? Postura eleganta a lui Audrey se datora anilor de balet si, dupa ce designerul a cunoscut-o si a studiat elemente ale balerinilor propriu-zisi, a desenat cateva modele. Unul din ele este patentat si depus in 1957 la Arhiva centrala de stat. Si atunci ca si acum, femeile iubesc balerinii pentru comoditate dar si pentru ca spera ca, prin purtarea lor, sa devina la fel de gratioase si cochete ca Audrey. Barbatii, in schimb, ii urasc. Pentru ei, a fi sexy inseamna a fi pe tocuri.

“The other Hepburn and men’s shoes” nu este numai despre Katherine si stilul ei androgin, ci si despre Marlene Dietrich, Eleanor Roosevelt si Greta Garbo. Aici am aflat ca Chanel a creat o variatiune de pantofi Spectator (oxforzi cu sireturi, in doua culori).

“Take to your platforms” este capitolul din care iti dai seama cand e scrisa cartea (2004), pentru ca autoarea se opreste cu tecerea in revista cam in perioada Spice Girls, iar apoi se contrazice pe sine. Intr-un paragraf spune “every now and then, they reappear, but by and large they remain an embarassment”, iar cateva randuri mai jos, descriind o tinuta a Monicai Bellucci: “never a pair of platforms appear so elegant”. In mod evident nu a vazut pantofii din ultimii doi ani :)  Anyway, ca sunt de la YVS sau de la Prada, e bine de stiut ca talpile platforma se numeau la origine chopines si au fost initial purtate de prostituate si curtezane, apoi de doamnele respectabile din Venetia secolului 15. Unii spun ca, de fapt, venetienii i-au adus din Turcia - unde erau folositi in hammam-uri pentru ca picioarele femeilor sa nu se ude - , altii ca vin din Spania. Dupa 1600, au disparut de pe harta modei, ca sa reapara in perioada contemporana, interbelica, recreati tot de Ferragamo.

Pantofilor rosii li se dedica un intreg capitol, “The Mysterious magic of the red shoes“, la fel ca si cizmelor de ploaie  (“Rain: a divine punishment”) fara de care “remaining elegant in snow or rain is a virtual impossibility”. Mai exista un capitol despre incaltamintea barbateasca (“What men say when they talk about shoes”), doua despre beneficiile si/ sau aspectele negative ale purtarii tocurilor inalte (“Health and shoes: a topic that won’t be broached” si “Ten rules for happy feet“), iar la final unul despre cum sa ne iubim si ingrijim pantofii.

Inainte de glosarul de la final, am mai gasit o informatie interesanta. Se pare ca Ferragamo impartea femeile in trei categorii, in functie de marimea purtata la pantofi: Cenusarese, cele cu picioare mici (35-36), Afrodite (37) si Aristocrate (38 si mai sus).

In concluzie, e o lectura placuta care te mai si invata una-alta (pana la urma, asta e scopul cartilor, nu doar sa iti umple timpul).  Regretele mele referitoare la carte se refera la calitatea traducerii si la lipsa ilustratiilor. Dar ma rog, nu le poti avea pe toate…