Arta de a pierde ceva

In anul in care am divortat mi-am pierdut de 7 ori cardul bancar. La cea de-a sasea oara, doamna de la ghiseu a trecut peste distanta profesionala pentru a ma intreba, stupefiata: „Dumneavoastra, iarasi? Nu puteti fi serioasa?”

Dragile mele cititoare: eram serioasa. Pe bune. Asta nu m-a impiedicat sa pierd cardul inca o data, ultima, a saptea oara.

Pe de alta parte, acelea au fost singurele dati in viata cand pierdeam ceva. Obisnuiam sa ma mandresc (si inca o fac, recunosc) cu capacitatea mea de a nu pierde lucruri. Nu am fost niciodata genul de persoana care umbla dezorientata, intreband in stanga si in dreapta: „Mi-ati vazut cheile pe undeva? Telefonul? Agenda? Capul?” Nu mi s-a intamplat sa ratacesc chei nici cand eram copil, nici ca adult. Nu am pierdut niciun portofel de cand ma stiu. Nu am uitat nicaieri un memory stick, o soseta, un ruj, o umbrela, un cercel, un pasaport. Imi place sa cred ca nu mi-am pierdut niciodata demnitatea.

Nu mi se intampla nici sa pierd lucrurile altora, cand mi se dau in grija, si nici nu ratacesc chestii legate de munca mea.

Uneori chiar ma intreb: „Cum de nu pierd lucruri, nici macar din cele marunte, intentionat facute pentru a ti se strecura din buzunare? Lucrurile marunte parca cer sa fie pierdute, ca doar lipsa lor nu e o tragedie sau o catastrofa…” Sunt curioasa ce ar spune un terapeut despre asta, sigur e o chestie venita din subconstient. Poate are legatura cu nevoia de a-mi controla lumea, cu teama de a nu ma confrunta cu schimbari majore (cum s-a intamplat in anul divortului meu)? Poate imi e teama, in secret, de consecintele oricarei pierderi? Oare cum este o persoana obisnuita sa piarda lucruri, cum se descurca, cum face fata panicii?

Pentru ca in rarissimele ocazii in care am pierdut lucruri – cum mi s-a intamplat aseara, iar de cititi pana la final veti intelege ce – am intrat in panica. M-am simtit cu adevarat disperata.

Insa… Inainte de a va explica ce am pierdut, motivul pentru care scriu acest articol si concluzia la care am ajuns, va dedic un poem. Tuturor, dar in special celor care sunteti cu capul in nori, dezorientate, zapacite, visatoare sau distrate.

E o poezie cunoscuta: One Art, de Elizabeth Bishop. Poate ati mai citit-o, poate ati auzit-o recitata intr-un film. Desi e o poezie moderna, are rime. Sunt sigura ca acesta e felul poetei de a contrabalansa haosul nascut si simtit prin pierderea lucrurilor enumerate: amintiri, nume, ceasul mamei ei, doua rauri, un oras, trei case, un continent, o iubire.

E frumoasa aceasta poezie. Sentimentala, inocenta, simpla, scrisa pe un ton lejer sarcastic pentru ca, nu-i asa?, nimic din ce am pierde (material) nu e o catastrofa. Sa facem bine sa acceptam pierderea cu gratie… Pe cat de simpla pare, poezia asta e rezultatul altor 17 incercari, corectari, schite. Saptesprezece alte tentative de a scrie versuri, toate pierdute sau lasate in urma.

Pentru ca, departe de a fi o arta universala pe care o stapanim impersonal, pierderea poate fi o trauma, un moment important, coplesitor.

Ca atunci cand pierzi un om, cand te muti intr-un oras nou si renunti la prieteni, cand iti pierzi amintirile, cand realizezi ca pierderea timpului e ireversibila, cand iti iei la revedere de la o anume varsta sau etapa de viata, cand renunti la speranta, cand pierzi ceea ce credeai ca e cursul (planul, controlul!) propriei vieti. Nu-mi pot imagina cat de sfasietor e sa pierzi totul: lucruri mici, oameni mari, propria identitate.

Pe de alta parte, arta asta de a pierde lucruri are si ea un skepsis. E firesc si natural sa pierdem lucruri, este imposibil sa ne tinem cu dintii de tot si toti ce sunt in jurul nostru. Unele lectii din viata sunt despre a renunta si a da drumul. Cu cat o facem mai des cu lucrurile mici, cu atat mai usor ne vom impaca cu pierderea celor mari. Cred ca asta e mesajul poemului. I don’t know, poate gresesc…

De ce v-am scris toate astea? De ce am reflectat ieri seara la semnificatia lui „a pierde”?

Am pierdut si eu ceva. Nu e, asa cum spune poemul, „a disaster”, dar nu e nici o chestie neinsemnata. Pentru mine are valoare si semnificatie.

Din cauza unei greseli tehnice (my bad, mea culpa!), am pierdut toate adresele voastre de email, cele pe care va trimiteam newsletterul Style Diary. Cel prin care va invitam la workshopuri de tendinte, cursuri de stil si intalniri cu mine, cel prin care va anuntam o editie noua de 60 days of styling sau un articol nou pe blog. In timp, newsletterul a devenit o prelungire a blogului, o cale de a fi in contact cu voi si de a va „lua pulsul”.

Mi-ar parea rau sa pierdem legatura – vedeti, un alt lucru care se poate pierde, nu intamplator am ales poemul…

De aceea, invitatia sau rugamintea mea catre voi e urmatoarea: daca vreti sa primiti in continuare vesti si informatii de la mine, faceti un click aici.

Daca nu, nu.

Eu va multumesc oricum, din cel putin trei motive: pentru gestul de va reconecta cu mine, pentru ca o faceti din simpatie si generozitate (stiu, in alte parti clickurile costa!), pentru ca nu va irita greseala mea samd.

Pe final, ca sa inchei rotund, pe cele dintre voi care traiesc frustrarea diverselor pierderi le invit sa isi recite, din cand in cand dar nu de 17 ori, micile versuri cu rima, ca pe o mantra: „The art of losing’s not to hard to master/ though it may look like (Write it!) a disaster.”

<3

Irina Markovits

Sunt creator de imagine, consultant de stil, jurnalist de moda si personal shopper. In ADN-ul meu se amesteca rafturile de carti cu umerasele de haine: asta e motivul pentru care biroul imi e plin de carti, reviste, haine colorate si pantofi splendizi. Prin Style Diary si munca de stilist personal transmit femeilor doua principii in care cred: stilul - la fel ca mersul pe bicicleta sau pe tocuri - este o aptitudine care se invata, prin exercitiu, cu perseverenta si urmand cateva reguli logice si de bun-simt, iar a te sti frumoasa si cu stil nu au nimic de-a face cu tendintele, cifrele de pe cantar sau din buletin, cantitatea hainelor din dulap sau pretul. Mai cred in puterea de transformare a hainelor si, mai presus de orice, ca o femeie frumoasa este neaparat educata, inteligenta si cu un interior bogat.

Postari asemanatoare

2 comentarii la acest post

  1. 1
    Ioana Ciont says:

    Fix aseară am avut o isterie, panică, frustare – nici nu știu cum să o numesc – pe tema pierdutului. O perioadă în care acest „obicei” se tot repetă, asta fără să trec prin evenimente majore ale vieții care să-și lase aprenta (cum ai zis tu, divorțul spre exemplu). Tind să cred că am o viață liniștită și cu capul pe umeri, până într-un moment în care realizez că iar am pierdut. Lucruri materiale, de regulă bani sau bijuterii. Pauză, gol total, eforturi supraomenești de a-mi aminti ultimul contact cu acel obiect, însă fără nicio izbândă. S-a dus și dus a fost.

    Îți mulțumesc pentru acest articol, a venit la fix. Îmi pare rău pentru pierderea ta, dar partea plină a paharului este că cine te apreciază cu adevărat, se va întoarce. Un weekend liniștit și deosebit!

  2. 2
    Teodora says:

    Imprastiata am fost dintotdeauna si am pierdut cam tot ce se poate pierde: de la masina in parcare pana la nenumarate bijuterii (de aceea nu port nimic de valoare), chei, bani, contacte so on so forth :))) Nu o gandisem chiar precum o arta, dar fiecare pierdere o tratez cu mult simt al umorului – ajuta enorm de mult sa razi cu gura pana la urechi cat timp constati „dezastrul”. Te imbratisez cu drag! Semnat: din nou abonata ta, Teodora 😀

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *