In vis, imaginatia si creativitatea ne ajuta sa traim viata dupa alte reguli (sau fara reguli!), ne spun ca putem fi printese sau super-eroi, ciupercute fermecate sau ursuleti cu puteri supranaturale, ca baghetele magice rezolva deadlineuri si imblanzesc sefii, ca vindeca bolile si animalutele, iar timpul sta pe loc atata timp cat noi stam cu ochii inchisi si nu il vedem zburand.  In vis, spectaculosul si fantasticul sunt la fel de reale ca un supermarket de la colt de strada.

Se pare ca cineva, adica corporatia Disney, incearca sa ne convinga ca un astfel de regat exista intr-o realitate in care varstele au fost sterse cu buretele. Pentru ca vraja sa fie totala, iar uimirea sa ne faca ochii rotunzi si gurile asisderea, pe post de vrajitoare buna a fost pusa Annie Leibovitz, cu diverse celebritati pe post de ucenici, ajutoare si spiridusi timp de doi ani la rand (in 2007 si 2008). Conceptul campaniei “A Year of a Million Dreams” este de altfel minunat, pentru ca, nu-i asa, cine nu isi doreste sa fie iarasi copil, macar pentru o zi, si sa poata crede, dar cu adevarat, in ce ne spun povestile?

De aceasta data, personajele nu mai sunt animate ci cat se poate de reale: Gisele Bundchen isi pune camasa de noapte a lui Wendy Darling, Mihai Barishnikov baleteaza in aer ca Peter Pan iar Tina Fey zboara cu aripi de Tinkerbell.  Jennifer Lopez si Marc Anthony plutesc pe un covor fermecat in rol de Jasmine si Aladdin, cu Whoppi Goldberg chicotind ca Duhul din sticla.  Jessica Biel o “joaca” pe Pocahontas, printesa nord-americana dintr-o padure fermecata, Rachel Weizs o intruchipeaza pe Alba ca Zapada, Julie Andrews face vraji ca Zana Albastra iar Abigail Breslin este ucenica ei. Tenismenul Roger Federer ne impresioneaza pe post de Rege Arthur, Scarlett Johansson straluceste in miez de noapte ca Cenusareasa, Beyonce este o neasteptata Alice in Wonderland care se invarteste ntr-o imensa ceasca de ceai alaturi de Oliver Platt  – Palarier la fel de nebun in realitate ca si in fantezie. In sfarsit, David Beckham isi flexeaza muschii de Print al Frumoasei din Padurea Adormita, incercand sa isi struneasca naravasul armasar alb.

Minunata invitatie in universul miturilor, fabulelor, povestilor si viselor, pentru ca fiecare dintre imagini are un text pe masura de aspirational: where every Cinderella story comes true; where Wonderland is your destiny; where imagination serves the day; where you’re the fairest of them all; where dreams run free; where you’re always the king of the court; where a whole new world awaits; where your every wish is our command… Ca sa dau pictorialului si o dimensiune reala, la final aveti imagini din the making of

PS: pentru ca iunie este luna copiilor, mi-am propus ca temele posturilor (tendinte, pictoriale samd) sa aiba legatura cu lumea copilariei, asa ca stay tuned.

Saptamana trecuta am participat la una dintre conferintele lui Adrian Oianu, partea a doua din ce am inteles ca va fi o serie mai lunga dedicata rochiilor, esteticii contemporane, designului vestimentar modern si multor altor subiecte adiacente.

In seara respectiva, intr-o vila frumoasa de pe o strada veche din Bucuresti se stransesera vreo 30-40 de femei, toate – imi imaginez – cu sufletul la gura pentru ca “agenda” parea sa fie magica: iti dezvaluie rochia adevarata personalitate? ce rochie trebuie accesorizata si care nu? cand imbracam rochia? cum si ce comunicam vizual cand imbracam o rochie?

O sa spuneti ca sunt Gica-contra, dar eu am fost dezamagita. De fapt, nu, haideti sa nu fiu nedreapta – cand vorbeste in fata unui public format din femei, Adrian Oianu este o persoana extrem de joviala, care reuseste sa te atraga in discursul lui si care a reusit, cu adevarat, sa ne explice si sa isi exprime dragostea pentru corpul feminin prin intermediul vesmintelor pe care le creeaza. Pentru ca, pe masura ce vorbea, asta a fost emotia pe care am trait-o: ascultarea unei scrisori deschise de dragoste, adresata femeilor care aleg sa imbrace o rochie, care stiu sa poarte o rochie, care isi dezvaluie corpul si fiinta purtand o singura piesa vestimentara, el, designerul, fiind doar “canalul” prin care frumusetea si creativitatea aleg sa se manifeste – cumva imi amintea de discursul lui Elizabeth Gilbert despre scriitori si genialitate. Asadar, din acest punct de vedere, Adrian Oianu m-a convins ca iubeste femeia, ca o considera o minune a naturii si ca este fericit ca o poate onora prin ceea ce creaza si ramane.

Dar… – iar aici voi fi probabil considerata carcotasa si din gasca celor pe care nimic nu ii multumeste – eu nu participam la workshop ca sa ma las convinsa de carisma rochiilor (deja am vreo 30 in dulap, chiar daca niciuna creatie a lui Oianu, poate my next one?). Eram acolo pentru ca imi doream sa aud subiectele propuse prin prisma educata a unui designer, sa inteleg estetica dincolo de comercialism, sa observ cum “vede” un designer detaliile finale ale unei rochii (altfel decat un stilist?).  Ei bine, am avut de fapt parte de un monolog foarte lung in care, sigur, se atingeau partial si/ sau repetitiv unele din subiectele agendei (desi mult prea superficial fata de ce ma asteptam).

Si nici macar asta nu a fost dezamagirea majora, pentru ca admir o persoana care e in stare sa vorbeasca liber si coerent 2 ore. Dar oricat de vorbaret, glumet si convingator este Oianu, please arata-mi mai mult de un singur slide, cu o singura imagine, in timpul acelor 2-3 ore!!! Imi vorbesti despre rochii, tipuri de rochii, istoria costumului? Arata-mi-le – si nu pentru ca nu le pot vizualiza, ci pentru ca discursul tau sa fie cu adevarat memorabil, pentru ca o imagine face cat 1000 de cuvinte!

Imi vorbesti despre rochiile clasice, iconice, recognoscibile, cum este cea alba a lui Marilyn Monroe? Arata-mi originalul, apoi arata-mi si alte cateva interpretari – daca tot vrei sa ma convingi ca acest gen de rochii sunt atemporale dar cumva desuete tocmai prin popularizarea lor.

Imi spui Viktor & Rolf, Marni, Comme des Garcons? Ofera-mi 3 slideuri cu cateva imagini ale rochiilor din colectii de-ale lor, de-a lungul timpului, daca vrei sa ma convingi ca si rochiile contemporane au o estetica ce transcede timpul. Il pui pe Cavalli la colt? Excelent, sunt total de acord, dar arata-mi macar o imagine in care o rochie de-a lui s-a transformat intr-un monument de kitsch, pentru ca a ajuns sa fie purtata in masa…

Nu spun astea pentru ca nu as stii cum arata respectivele rochii. Doamne-fereste, ar fi jenant pentru mine, profesional, sa nu stiu lucrurile astea! Cred ca si cele mai multe dintre femeile prezente in sala le-au putut vizualiza sau au putut face niste asocieri mentale. Dar atunci cand esti pe post de vorbitor, atunci cand vorbesti despre comunicare vizuala si design, atunci cand vorbesti despre un subiect in care ilustratia este cheia (iar aceste lucruri le cunosc din proprie experienta, facand si eu workshopuri despre imagine), ofera-mi dinamism, ofera-mi frumusete, ofera-mi imagini, vrajeste-ma si captiveaza-ma, uimeste-ma cu imaginii a sute de rochii, fii-mi ghid pentru o calatorie in timp si in creativitate, pentru ca altfel plec de la workshop cu imaginea unui ecran alb pe care a fost proiectat, timp de cateva ore, doar un singur slide powerpoint. Si e pacat, sincer..

Si please, please, please, nu mai folosi diminutive de genul “rochita”, “gentuta”, “pantofiori”. Imi place sa cred ca isi au locul numai in Obor si pe Dorobanti, alaturi de copiile ieftine ale rochiilor lui Cavalli, de bronzul fals si gablonturile care se vor Versace.