Qui qu’a vu Coco?

Qui qu’a vu Coco?

Vanity Fair isi incepe recenzia filmului cu un citat al lui André Malraux: „Les personnes qui ont le plus influencé ce siècle sont Picasso, de Gaulle et Chanel.”   Sunt sigura ca Mademoiselle a stiut sa savureze complimentul si sa isi dea seama, chiar asa mitomana cum este portretizata in film, ca legenda va eclipsa banalitatea inceputurilor ei.

Daca ar fi sa comprim cele doua ore de pelicula in cateva cuvinte, as spune ca este povestea clasica a ascensiunii unei orfane sarace, ambitioase si talentate, de la meseria de cusatoreasa la cea de creatoare de moda.  Din saracie, in inalta societate.  Realizatorii filmului si-au luat anumite libertati in privinta cronologiei evenimentelor, lucru care ii va supara pe puritanii modei, dar traiectoria povestirii – cu aliantele facute, persoanele influente, intamplarile frumoase si cele tragice – nu se indeparteaza de adevar.  (Oricum, in film Chanel insasi modifica in mod repetat povestea originii ei sociale, a copilariei si adolescentei).

Imagini din “Coco avant Chanel” (2009)

Imagini din “Coco avant Chanel” (2009)

„Coco avant Chanel” incepe cu momentul abandonarii ei, la 12 ani, intr-un orfelinat foarte dickensian (in uniformele calugaritelor si imbracamintea copiilor am sesizat pentru prima data alaturarea austera de alb-negru cu care am ajuns sa asociem, involuntar, marca celor doua C-uri suprapuse).  La 20 de ani, o vedem muncind ziua intr-un atelier de croitorie, iar seara cantand intr-un fel de taverna-cabaret.  Aici il cunoaste pe Etienne Balsan, care incearca initial sa o sprijine in lansarea carierei ei de cantareata de cabaret, apoi sa ii dezvaluie misterele echitatiei, sfarsind prin a si-o face amanta.  Oricum, talentul ei vocal este indoielnic, calareste instinctiv si nu foarte elegant, iar infatisarea ei este paradoxal de androgina.

Imagini din “Coco avant Chanel” (2009)

Imagini din “Coco avant Chanel” (2009)

Imagini din “Coco avant Chanel” (2009)

Sederea la conacul somptuos al lui Balsan ii permite nu doar sa intre, pe usa din spate, in frivola societate aristocratica si artistica a vremii, cu diletanti plictisiti si snobi, dar sa isi intalneasca si marea iubire, in persoana lui Arthur „Boy” Chapel.  Pasiunea, frumusetea si tragismul relatiei lor construiesc a doua jumatate a filmului.  Evolutia ei ulterioara de la statutul de creatoare pariziana de palarii la cel consacrat de creatoare este tratat cu relativa superficialitate, dar tocmai acesta este motivul pentru care filmul se numeste „Coco AVANT Chanel”, nu-i asa?

Culmea este ca, desi stiam dinainte finalul povestii Chanel, pe toata durata filmului mi-am dorit ca acest „preambul” sa isi modifice ritmul, sa apara stralucirea rochiilor, ceva din glamour-ul industriei, poate o aparitie „cameo” a vreunui alt designer contemporan.  „Gata cu scenele de echitatie”, imi spuneam, „suficiente scene de lectura in pat, prea multe tigarete fumate cu nervozitate, m-am lamurit ce e cu lumina filtrata si visatoarele tablouri pastorale, in ruralul frantuzesc…”

Imagini din “Coco avant Chanel” (2009)

Imagini din “Coco avant Chanel” (2009)

Imagini din “Coco avant Chanel” (2009)

Intr-un  final am inteles ca nu am in fata o legenda fabricata pe fast-forward, conform unei retete hollywoodiene, asa cum se intampla astazi, si nici povestea intregii ei vieti.  Este portretul stralucit realizat al unui personaj real, povestea unui succes care a necesitat ani lungi de munca, sacrificii, compromisuri si uneori umilinte, de renuntari la dragoste si implinire personala.

Am putut intelege de ce Coco Chanel a fost o pioniera nedeclarata a feminismului,  de ce este definita drept „luptatoare pentru independenta” – nu e vorba doar de imbracamintea creata ci si de curajul si atitudinea ei de fronda fata de o societate in care femeile erau accesorii.

In plus, am perceput o senzatie de continua nemultumire si neliniste a personajului in intreg filmul, nascuta evident din ambitia, dorinta de independenta si mandria ei.  Au fost echilibrate, in final, de sentimentul cald al realizarii profesionale, exprimate printr-un zambet interiorizat, timid si la sfarsit radios.

Imagini din “Coco avant Chanel” (2009)

Imagini din “Coco avant Chanel” (2009)

Intr-o era care valoriza silueta feminina voluptoasa, cu sanii ei mici si soldurile inguste, Gabrielle „Coco” Chanel modifica tipare – la propriu si la figurat – , impotrivindu-se cu eleganta conventiilor sociale ale vremii.  Imprumuta veste, pantaloni, camasi si lavaliere din garderoba primului sau amant, apoi cardiganuri din jerseu si paltoane din tweed din cea de-a celui de-al doilea.  Rupe corsete, largeste cusaturi, desface panglici si decupeaza gulere.  Debaraseaza palariile greoaie, ornate, ale contemporanelor ei de pene si funde  si le inlocuieste cu palarii usoare de paie. Isi poarta pijamaua de matase cu pantaloni in public, cu o lejeritate vecina cu insolenta. Asorteaza saracacioasele tricouri cu dungi marinaresti cu fuste lungi, elegante. Se imbraca in negru, fara bijuterii, sau baiesteste, intr-o societate sufocata de dantela, pasteluri, funde si volane.  Isi tunde parul scurt, calareste fara sa ca un barbat, face plaja.

Imagini din “Coco avant Chanel” (2009)

Imagini din “Coco avant Chanel” (2009)

Imagini din “Coco avant Chanel” (2009)

Imagini din “Coco avant Chanel” (2009)

Imagini din “Coco avant Chanel” (2009)

Imagini din “Coco avant Chanel” (2009)

Ceea ce da valoare filmului este Audrey Tautou, senzationala in momentele in care chicoteste de fericire, fumeaza tigara de la tigara, isi trateaza cu un dispret elegant amantii sau face crize de isterie.  Jocul ei expresiv, disciplinat si, paradoxal, plin de naturalete, subliniaza dramatismul povestii, iar manierismele sunt memorabile.

Imagini din “Coco avant Chanel” (2009)

Exista multe momente emotionante care traiesc exclusiv datorita expresiilor ei faciale: Coco vazand prima oara marea la Deauville; privirea impietrita si calmul aparent in momentul unei discutii sfasietoare cu Chapel, a carei durere este dezvaluita de un tremur imperceptibil al gurii; zambetul tacut si auster, cu buzele stranse, care ii defineste puterea interioara in clipele despartirilor care ii marcheaza existenta…

In la fel de multe momente, conturul siluetei ei defineste stari de spirit: pe malul oceanului, nemiscata, calma si dreapta intr-o mare de femei impopotonate; expansiva si fericita, dar imbracata in negru, valsand in mijlocul altor femei imbracate in pasteluri; tulburata si agitata, imbracata intr-un tricou marinaresc si un sacou masculin, culcata pe un pat de frunze ruginii de toamna; senina dar aspra, multiplicata de oglinzi nesfarsite pe scarile din Rue Cambon. Audrey nu mai este Amelie.  A renuntat la inocenta pentru zambete severe si priviri goale, care nu spun nimic si totusi spun atat de multe…

Imagini din “Coco avant Chanel” (2009)

Imagini din “Coco avant Chanel” (2009)

Acestea fiind spuse, daca vreti sa vedeti filmul pentru o transfuzie de couture si glamour, veti fi dezamagite.

Daca va asteptati sa vedeti o parada de taioare din tweed albe cu negru sau roz pastel, siraguri de perle si posete cu cusaturi romboidale, intrati sa urmariti doar ultimele 10 minute.  In mare parte din film, costumelor le lipseste stralucirea si culoarea pe care am astepta-o de la o pelicula despre unul din cele mai cunoscute personaje ale istoriei modei.  In schimb, ceea ce obtineti (lucru care, cred eu, este mult mai satisfacator) este o explicatie pentru felul in care si-a dezvoltat stilul, o intelegere a ceea ce o motiva sa creeze siluete pe principiul „less is more”, o demonstratie a unicitatii aparitiei ei.

PS: Am citit azi un interviu cu regizoarea filmului, Anne Fontaine, care spunea ca nu ar fi facut filmul daca Tautou nu ar fi acceptat rolul. Dupa ce vedeti filmul, veti intelege de ce.

Mai citeste si:

{Ducesa}

{Darjeeling Limited, fara legatura cu ceaiul…}

{De ce filmele nu inteleg moda}

Irina Markovits

Sunt creator de imagine, consultant de stil, jurnalist de moda si personal shopper. In ADN-ul meu se amesteca rafturile de carti cu umerasele de haine: asta e motivul pentru care biroul imi e plin de carti, reviste, haine colorate si pantofi splendizi. Prin Style Diary si munca de stilist personal transmit femeilor doua principii in care cred: stilul - la fel ca mersul pe bicicleta sau pe tocuri - este o aptitudine care se invata, prin exercitiu, cu perseverenta si urmand cateva reguli logice si de bun-simt, iar a te sti frumoasa si cu stil nu au nimic de-a face cu tendintele, cifrele de pe cantar sau din buletin, cantitatea hainelor din dulap sau pretul. Mai cred in puterea de transformare a hainelor si, mai presus de orice, ca o femeie frumoasa este neaparat educata, inteligenta si cu un interior bogat.

Postari asemanatoare

4 comentarii la acest post

  1. 1
    bluelle says:

    Eu am plecat usor dezamagita de film. Audrey e incantatoare, mi-a placut scena cu rochia neagra, mi-a placut scena cu marea dar uite partea cu luptatoarea pentru independenta feminina mi s-a parut ca lipseste.

    In fond, filmul arata cum avant Chanel, Coco isi gaseste un barbat bogat care sa o introduca in „lumea buna” si altul care sa ii sponsorizeze afacerea.
    Mie mi s-a parut prea putin girl power faptul ca toata tranzitia de la situatia modesta de inceput la marea creatoare de moda se defasoara oribitand pe langa barbati cu bani (daca am retinut bine, cand fuge prima oara de la Balsan, Emilienne d’Alençon ii propune tinerei Coco sa vina la Paris sa faca palarii si aceasta refuza; in schimb cand aceeasi propunere vine din partea lui Boy cu tot cu fondurile necesare, o accepta). Plus ca ea insasi in relatia de la inceput cu Boy e destul de aproape de o jucarie care si-o paseaza cei doi de la unul la altul…

  2. 2
    Irina says:

    Bluelle, am resimtit si eu aceeasi „indignare” dar cred ca noi nu reusim sa mai intelegem acele conventii sociale, cand femeia era un accesoriu iar barbatul o „trambulina”. Pe de alta parte, daca nu ar fi fost ambitioasa, talentata si unica, sponsorizara intitiala – venita din partea oricui – s-ar fi putut duce pe apa Sambetii. Asa ca more kudos to her, ca sa zic asa, a stiut cum sa exploateze sprijinul primit.

  3. 3
    bluelle says:

    Eu am comparat filmul cu La vie en rose care mi s-a parut mai motivational 🙂

  4. 4
    Silvie Noire says:

    Am fost şi eu la acest film având dinainte un mic ansamblu de păreri pozitive şi negative.
    Până la urmă filmul nu are pretenţia unei biografii de aceea „intruziunea fanteziei” este condamnabilă doar în măsura în care reuşeşte într-o oarecare măsură să dezamăgească aşteptările admiratorilor înflăcăraţi ai creatoarei sau a tehnocraţilor.
    Mărturisesc din start că nu ştiam foarte multe despre Coco Chanel dar pot spune ce mi-a transmis filmul. În primul rând într-adevăr are foarte mult curaj şi perseverenţă. Continuă planul de materializare a visului şi când rămâne singură(sora ei plecând cu baronul) şi când societatea pune la îndoială gusturile şi atitudinile ei atipice şi când viaţa ei amoroasă capătă consistenţa unei tragedii greceşti 🙂
    Cât despre partea cu „plasarea” nu o percep aşa.Ambii bărbaţi sunt suficient de înţelepţi şi intuitivi încât să ştie cum stau lucrurile de fapt. Acordul pe care Boy îl cere este unul formal.Este o şaradă în care cei trei îşi cunosc atât limitele cât şi constrângerile. Coco ştie că nu va fugi instant cu Boy în lume şi că este utilă posibilitatea reîntoarcerii( cursul evenimentelor demonstrând înţelepciunea acestui raţionament).
    De ce Coco nu acceptă promisiunea lui Emilienne d’Alençon? Până la urmă ea are nevoie de un investitor neimplicat de o persoană suficient de neinteresată de industrie pentru a putea inova şi revoluţiona. În ce măsură ar fi realizat asta sub cealaltă forma de parteneriat?
    Pentru mine filmul a avut mesaje destul de clare care au mers dincolo conjuncturile sociale ale timpului şi de redarea cu exactitate a celor petrecute. Cât din realitatea transpusă exact ne-ar putea lămuri în privinţa unei legende?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.