Vanity Fair isi incepe recenzia filmului cu un citat al lui André Malraux: “Les personnes qui ont le plus influencé ce siècle sont Picasso, de Gaulle et Chanel.” Sunt sigura ca Mademoiselle a stiut sa savureze complimentul si sa isi dea seama, chiar asa mitomana cum este portretizata in film, ca legenda ei ii va eclipsa banalitatea inceputurilor.
Daca ar fi sa comprim cele doua ore de pelicula in cateva cuvinte, as spune ca este povestea clasica a ascensiunii unei orfane sarace, ambitioase si talentate, de la meseria de cusatoreasa la cea de creatoare de moda. Din saracie, in inalta societate. Realizatorii filmului si-au luat anumite libertati in privinta cronologiei evenimentelor, lucru care ii va supara pe puritanii modei, dar traiectoria povestirii – cu aliantele facute, persoanele influente, intamplarile frumoase si cele tragice – nu se indeparteaza de adevar. (Oricum, in film Chanel insasi modifica in mod repetat povestea originii ei sociale, a copilariei si adolescentei).
“Coco avant Chanel” incepe cu momentul abandonarii ei, la 12 ani, intr-un orfelinat foarte dickensian (in uniformele calugaritelor si imbracamintea copiilor am sesizat pentru prima data alaturarea austera de alb-negru cu care am ajuns sa asociem, involuntar, marca celor doua C-uri suprapuse). La 20 de ani, o vedem muncind ziua intr-un atelier de croitorie, iar seara cantand intr-un fel de taverna-cabaret. Aici il cunoaste pe Etienne Balsan, care incearca initial sa o sprijine in lansarea carierei ei de cantareata de cabaret, apoi sa ii dezvaluie misterele echitatiei, sfarsind prin a si-o face amanta. Oricum, talentul ei vocal este indoielnic, calareste instinctiv si nu foarte elegant, iar infatisarea ei este paradoxal de androgina.
Sederea la conacul somptuos al lui Balsan ii permite nu doar sa intre, pe usa din spate, in frivola societate aristocratica si artistica a vremii, cu diletanti plictisiti si snobi, dar sa isi intalneasca si marea iubire, in persoana lui Arthur “Boy” Chapel. Pasiunea, frumusetea si tragismul relatiei lor construiesc a doua jumatate a filmului. Evolutia ei ulterioara de la statutul de creatoare pariziana de palarii la cel consacrat de creatoare este tratat cu relativa superficialitate, dar tocmai acesta este motivul pentru care filmul se numeste “Coco AVANT Chanel”, nu-i asa?
Culmea este ca, desi stiam dinainte finalul povestii Chanel, pe toata durata filmului mi-am dorit ca acest “preambul” sa isi modifice ritmul, sa apara stralucirea rochiilor, ceva din glamour-ul industriei, poate o aparitie “cameo” a vreunui alt designer contemporan. “Gata cu scenele de echitatie”, imi spuneam, “suficiente scene de lectura in pat, prea multe tigarete fumate cu nervozitate, m-am lamurit ce e cu lumina filtrata si visatoarele tablouri pastorale, in ruralul frantuzesc…”
Intr-un final am inteles ca nu am in fata o legenda fabricata pe fast-forward, conform unei retete hollywoodiene, asa cum se intampla astazi, si nici povestea intregii ei vieti. Este portretul stralucit realizat al unui personaj real, povestea unui succes care a necesitat ani lungi de munca, sacrificii, compromisuri si uneori umilinte, de renuntari la dragoste si implinire personala.
Am putut intelege de ce Coco Chanel a fost o pioniera nedeclarata a feminismului, de ce este definita drept “luptatoare pentru independenta” – nu e vorba doar de imbracamintea creata ci si de curajul si atitudinea ei de fronda fata de o societate in care femeile erau accesorii. In plus, am perceput o senzatie de continua nemultumire si neliniste a personajului in intreg filmul, nascuta evident din ambitia, dorinta de independenta si mandria ei. Au fost echilibrate, in final, de sentimentul cald al realizarii profesionale, exprimate printr-un zambet interiorizat, timid si la sfarsit radios.
Intr-o era care valoriza silueta feminina voluptoasa, cu sanii ei mici si soldurile inguste, Gabrielle “Coco” Chanel modifica tipare – la propriu si la figurat – , impotrivindu-se cu eleganta conventiilor sociale ale vremii. Imprumuta veste, pantaloni, camasi si lavaliere din garderoba primului sau amant, apoi cardiganuri din jerseu si paltoane din tweed din cea de-a celui de-al doilea. Rupe corsete, largeste cusaturi, desface panglici si decupeaza gulere. Debaraseaza palariile greoaie, ornate, ale contemporanelor ei de pene si funde si le inlocuieste cu palarii usoare de paie. Isi poarta pijamaua de matase cu pantaloni in public, cu o lejeritate vecina cu insolenta. Asorteaza saracacioasele tricouri cu dungi marinaresti cu fuste lungi, elegante. Se imbraca in negru, fara bijuterii, sau baiesteste, intr-o societate sufocata de dantela, pasteluri, funde si volane. Isi tunde parul scurt, calareste fara sa ca un barbat, face plaja.
Ceea ce da valoare filmului este Audrey Tautou, senzationala in momentele in care chicoteste de fericire, fumeaza tigara de la tigara, isi trateaza cu un dispret elegant amantii sau face crize de isterie. Jocul ei expresiv, disciplinat si, paradoxal, plin de naturalete, subliniaza dramatismul povestii, iar manierismele sunt memorabile.
Exista multe momente emotionante care traiesc exclusiv datorita expresiilor ei faciale: Coco vazand prima oara marea la Deauville; privirea impietrita si calmul aparent in momentul unei discutii sfasietoare cu Chapel, a carei durere este dezvaluita de un tremur imperceptibil al gurii; zambetul tacut si auster, cu buzele stranse, care ii defineste puterea interioara in clipele despartirilor care ii marcheaza existenta…
In la fel de multe momente, conturul siluetei ei defineste stari de spirit: pe malul oceanului, nemiscata, calma si dreapta intr-o mare de femei impopotonate; expansiva si fericita, dar imbracata in negru, valsand in mijlocul altor femei imbracate in pasteluri; tulburata si agitata, imbracata intr-un tricou marinaresc si un sacou masculin, culcata pe un pat de frunze ruginii de toamna; senina dar aspra, multiplicata de oglinzi nesfarsite pe scarile din Rue Cambon. Audrey nu mai este Amelie. A renuntat la inocenta pentru zambete severe si priviri goale, care nu spun nimic si totusi spun atat de multe…
Acestea fiind spuse, daca vreti sa vedeti filmul pentru o transfuzie de couture si glamour, veti fi dezamagite. Daca va asteptati sa vedeti o parada de taioare din tweed albe cu negru sau roz pastel, siraguri de perle si posete cu cusaturi romboidale, intrati sa urmariti doar ultimele 10 minute. In mare parte din film, costumelor le lipseste stralucirea si culoarea pe care am astepta-o de la o pelicula despre unul din cele mai cunoscute personaje ale istoriei modei. In schimb, ceea ce obtineti (lucru care, cred eu, este mult mai satisfacator) este o explicatie pentru felul in care si-a dezvoltat stilul, o intelegere a ceea ce o motiva sa creeze siluete pe principiul “less is more”, o demonstratie a unicitatii aparitiei ei.
PS: Am citit azi un interviu cu regizoarea filmului, Anne Fontaine, care spunea ca nu ar fi facut filmul daca Tautou nu ar fi acceptat rolul. Dupa ce vedeti filmul, veti intelege de ce.
Mai citeste si:
{Ducesa}
{Darjeeling Limited, fara legatura cu ceaiul…}
{De ce filmele nu inteleg moda}
