Am primit o intrebare zilele trecute, pe email. Cineva ma intreba ce e cu tot tambalaul asta in jurul lui Agyness Deyn. Adica ok, persoana respectiva imi spunea ca intelege ca e fata draguta, dar i se parea ca entuziasmul fata de persoana ei este disproportionat.

Pai ce pot sa spun, decat sa o rog sa isi aminteasca de vremurile de demult. Atunci cand nu exista decat un canal TV, care si ala transmitea numai 2 ore pe zi, si doar 3 cinematografe in oras – astfel incat orice eveniment cu alura vag culturala devenea o ocazie speciala. Sau ceva mai tarziu, cand toate canalele (vreo 5, 6, 7 sau cate erau) transmiteau numai Dallas, stiri ingrozitoare despre violuri si telenovele, iar luni dimineata toata lumea discuta doar despre ce i-a mai facut Don Leoncio sclavei Isaura. Ah, da, adevaratele zile ale culturii. Cine mai e surprins ca astazi, in aceasta superficiala perioada a fragmentarii culturale datorita celor 259 de canale TV, zecilor de cinematografe si posibilitatii descarcarii ilegale a oricaror filme din retea, ne intoarcem cu nostalgie catre zilele in culori de sepia de acum 20 de ani?

Ceea ce ma face sa revin la Agyness Deyn (ma rog, intr-un fel mai ciudat, e adevarat, dar bear with me…).

Cineva, la un moment dat, a decis ca lumea are nevoie de un alt fel de simbol cultural – prin intermediul cuiva care lucreaza in moda si care sa reprezinta o generatie. Tipa aia, Kate Moss.. ei bine, parca prea a fost folosita, e deja desueta. Si-a trait traiul etc… Lily Cole – mda, e frumusica dar a ajuns sa fie asociata doar discutiilor despre anorexie. Ceea ce inseamna ca lucrurile pot deveni tricky daca vrei sa o folosesti ca simbol cultural.

Si uite asa, cu o sincronizare demna de invidiat, apare Agyness cu pseudonimul ei cu tot (pentru cine nu stie, numele ei real este Laura Hollins), cu accentul din nordul Angliei (care este deseori denumit “the London style press” – adica de catre acele reviste de moda, care apreciaza in mod deosebit pictorialele alb-negru in care o manechina este fotografiata intr-o locatie sordida purtand pe cap o masca urata si in picioare niste pantofi oribili, o vor eticheta drept “reala”), cu gustul ei cam ciudat pentru haine si preferinta pentru amici din cartierele sarace ale Londrei.

Nu ma intelegeti gresit, sunt sigura – la fel ca persoana care mi-a scris – ca Agyness e o fata frumusica, prietenoasa si inteligenta, iar in reclame si pe podium este minunata. Dar daca te uiti la parul ei scurt peroxidat, la preferinta pentru ghete Doc Martens si fuste mini din spandex, nu se poate sa nu te intrebi de ce este adulata ca fiind un “style icon”, cand de fapt pare sa o imite pe Marie Fredriksson (Roxette va spune ceva?)? Dumnezeule, pana si iD Magazine i-a dedicat intreaga editie a lunii mai. Overkill, daca ma intrebati pe mine. Personal, nu vad nimic iesit din comun la ea.

Dar in fine, hai sa nu fiu rea. Pentru ca, pana la urma, ceea ce vedem nu este decat o expresie a unei dorinte ce se vrea colectiva – fie ca vrem sa vedem cum arata colectia de vara Doc Martens, fie ca este vorba de fascinatia fata de o anume manechina. Amuzant este, totusi, cum aceeasi dorinta a vrut sa isi exprime dragostea pentru hainele cele noi ale imparatului cand, de fapt, ele nu existau deloc. Dar ma rog, nu degeaba metafora cu pricina are ca punct de plecare hainele si moda.

Dupa patru ani, peste 1,000 de tinute schimbate si nenumarate zvonuri si stiri pe internet, SATC: The Movie a avut premiera luni seara, la Londra. Dupa cum stie toate lumea – cinefile si fashioniste deopotriva – filmul (un lung metraj dupa serialul TV care s-a intins pe cativa ani, care a urmarit vietile (si iubirile) celor patru new-yorkeze si care a fost creditat cu lansarea a zeci de tendinte si sabotarea a decenii de feminism) a fost unul dintre cele mai anticipate premiere ale anului. Ca sa nu mai vorbesc ca toata perioada filmarilor a fost urmarita cu un interes fara precedent, dar nesurprinzator.

Dar, ca sa folosesc fraza preferata a lui Carrie, “one couldn’t help but wonder whether the wait will be worth it.”

Faptul ca premiera a avut loc la Londra si nu la New York (care deseori este denumit “al cincilea personaj al filmului”), a fost luat de unii drept un semn. Filmul este vizionat la Berlin astazi, joi, pentru ca apoi sa aiba marea premiera la New York, pe 27 mai.

New Line, compania producatoare, insista ca decizia de a avea premiera in Marea Britanie a fost luata numai pentru a maximiza “interesul global”. Altii, insa, au sugerat ca premiera europeana este varianta “soft” a lansarii, astfel ca producatorii pot testa reactia publicului strain inainte de da cale libera asprelor critici cinematografice de peste ocean. Faptul ca multe dintre personajele filmului nu onoreaza cu prezenta lansarea din Londra nu face decat sa alimenteze sau sa confirme astfel de suspiciuni.

Au mai existat si alte probleme. In urma cu vreo 2 saptamani, Oprah a avut o emisiune speciala, dedicata SATC. Cu toate astea, unul dintre oamenii-cheie ai filmului, producatorul Michael Patrick King, a putut participa numai prin intermediul unei legaturi prin satelit, fiind prezent in studio pentru editarea filmului (asta cu 3 saptamani inainte de premiera!)

Trailerul oficial, care a fost pus la dispozitia publicului de cateva saptamani bune, a fost primit cu reactii eterogene de catre blogeri, in special pentru ca parea sa ofere toata povestea pe tava. Carrie, principalul personaj interpretat de Sarah Jessica Parker, este lasata balta in fata altarului; Miranda, avocata jucata de Cynthia Nixon, se trezeste inselata de catre sotul ei iar Charlotte (Kristin Davis) adopta un bebelus chinez. Jennifer Hudson, cea care a castigat un Oscar pentru rol secundar in Dreamgirls, are rolul secretarei lui Carrie.

In ciuda titlului, filmul pare sa aiba ca punct focal moda, si nu New Yorkul sau relatiile interumane – asa cum a fost cazul serialului. Multe marci, din lumea modei sau din afara ei, si-au facut un scop din a aparea in film – tocmai pentru a fi asociate unui anume stil de viata, stilului unui personaj sau pur si simplu pentru a capata expunere. Pe langa cele mai noi genti, cei mai frumosi pantofi si cele mai fantastice creatii vestimentare, Mercedes joaca un rol secundar in acest film. Unul dintre personaje este filmat in permanenta la volanul ultimului lor model, GLK. In plus, multe bloguri s-au plans de faptul ca filmul nu este decat “o serie de oportunitati pentru plasarea unor produse”, asa cum s-a comentat pe jezebel.com. Aproape explodand de mandrie, producatorul filmului, John Melfi, a declarat la un moment dat pentru revista variety ca “poti numi aproape orice mare designer din lume, toti au plasat cate ceva in film”. A adaugat si faptul ca cei mai multi au facut-o doar in schimbul unor “multumiri speciale”.

Totusi, in ciuda zvonurilor, suspiciunilor sau barfelor, filmul nu cred ca va fi un rateu total. Ultimul episod al serialului a fost urmarit de cateva zeci de milioane de telespectatoare. Pe de alta parte, formula nu este in intregime sigura. Dupa incheierea serialului, M.P. King a produs un serial asemanator, Cashmere Mafia, in care aparea 4 personaje feminine, foarte glamorous, tot din New York. A fost intens criticat si apoi anulat dupa numai 3 luni de zile.Astept cu nerabdare sa vad filmul. Pana atunci, cateva poze de la premiera londoneza si clarificari despre ce a purtat fiecare. SJP, staying true to her eccentric self, a purtat o rochie verde si pantofi stiletto negre ale britanicului Alexander McQueen, accesorizate cu o creatie Philip Treacy. Kim Catrall s-a imbracat intr-o rochie rosie asimetrica, semnata Vivienne Westwood; Cynthia Nixon o tinuta bleumarin inchis Calvin Klein din colectia toamna/ iarna 2008, iar Kristin Davis o rochie roz fuchsia vintage a lui Guy Laroche.

Fotografii: catwalkqueen.tv; hbo.com